Imaginea lui Tibi Ușeriu cu genele, sprâncenele și barba înghețate, pline de promoroacă, după ce a încheiat victorios 6633 Arctic Ultra este acum nu numai foarte populară, ci și emblematică. Întors din infernul alb, cu steagul tricolor în mâini, Tibi Ușeriu ne-a făcut mândri pentru faptul că suntem conaționali, dar și pentru curajul cu care a reușit să înfrunte condițiile extreme ale celui mai dur ultramaraton din lume. Și să-l câștige de două ori.

Însă, în egală măsură, Tibi Ușeriu ne-a impresionat și printr-o altă lecție de curaj. Nu mai este vorba de această dată de confruntarea cu temperaturi extreme, de până la 60 de grade sub 0, nici de anduranță la efort și privare de somn, nici de voința de a ajunge până la capătul celor 566 de kilometri parcurși pe pământul înghețat. „27 de pași” ne învață (fără ca aceasta să fie intenția autorului) o altă lecție de curaj – acela de a dezvălui episoade din viața unui Tibi Ușeriu foarte diferite de cele ale sportivului admirat de o țară întreagă, o confesiune impresionant de sinceră, șocantă prin detalii.

„Lumea mă știe drept alergător de anduranță. Ce nu știe, însă, e povestea vieților mele paralele.(…) Am fost pe rând: slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzar într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor în ceea ce se chema jocul  de alba-neagra în Gran Canaria și autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene, dar nu și din a treia. Vânat prin Interpol, am devenit client al unei pușcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape zece ani am lipsit la apel din propria tinerețe.”

Autorul celor „27 de pași” spune că a scris această carte pentru a se împăca cu propriul său trecut. Sportivul dezvăluie întregul său parcurs spiritual, de la „domnul 2800”, identitatea sa în cei aproape 10 ani de închisoare, până la Tibi Ușeriu, cel pe care-l știm noi astăzi, de la cei 27 de pași parcurși prin curtea închisorii, la milioanele de pași parcurși în zona arctică, cei care aveau să-i aducă recunoașterea la nivel mondial.

„Nu am deloc pretenția că am scris literatură, nici pe departe. Eu sunt doar un om de pe Bârgaie, cu liceul neterminat, care plantează păduri și aleargă pe munți”, mai spune Tibi Ușeriu. Întreaga literatură însă este formată dintr-un mozaic de povești ale unor oameni care au darul să ne emoționeze sau să ne inspire, să ne elibereze imaginația. Iar autorul celor „27 de pași” le-a reușit pe toate acestea.

Dar nu atât prin descrierea aventuroasei sale vieți care a condus la episodul închisorii, ci prin curajul confesiunii publice prin care sportivul așază în fața tuturor momente mai puțin glorioase ale existenței sale, exact în momentul când numele său este mai aclamat. Tibi Ușeriu își asumă faptul de a înfrunta, de această dată, nu frigul arctic, ci unul poate mai teribil – o posibilă atitudine înghețată a celor care odată l-au admirat.

„Îmi asum toți cei 10 ani.  Pușcăria e bucata din poveste care pe mulți îi va pune gânduri. Nu are nimic eroic. Nu are nimic romantic. E un episod dur și îngrozitor de trist. Poate îmi voi pierde fanii, poate lumea mă va condamna, dar trebuia să vorbesc despre aceşti ani.”

Descoperim cu surprindere în „27 de pași” povestea vieților atât de diferite trăite de Tibi Ușeriu, ca intr-un roman de aventuri plin de suspans și nu putem să nu ne mirăm de faptul că realitatea pare să aibă resurse infinit mai variate decât însăși imaginația. Calea lui Tibi Ușeriu către el însuși, sinuoasă și plină de neprevăzut, nu ne-ar fi lăsat să ghicim „deznodământul”, dacă ar fi fost să citim toate acestea într-un roman:

 „Copil bolnăvicios terorizat de un tată violent, slugă dată vara pe brânză, adolescent dezorientat visând să ajungă șofer de tir ca să poată fugi de toți, porcar în armata română, sub comanda unui locotenent diliu, azilant politic în Berlin, holbându-se în vitrine fără un ban în buzunar, bucătar și pizzar într-un restaurant italian, muncit până la extenuare, bodyguard în familia unui mafiot sârb, tâlhar la drumul mare, furând de la bogați, ca Robin Hood, dar nu ca să dau la săraci, fugar prin toată Europa…”

Un alt aspect surprinzător al acestei poveștii cutremurătoare și brutal de sincere este faptul cum, paradoxal, experiența închisorii este cea care l-a eliberat, de fapt, pe Tibi Ușeriu. „Am trăit, pe rând, aceste vieţi diferite într-una singură. Iar cu fiecare viaţă nouă, încercam să o uit pe cea dinainte. Vreme de 10 ani, am pus cheia bine. Am închis ușa seifului și, odată cu ea, toată tinerețea mea. Avea să aștepte mult și bine până când un tip ușor obosit și complet confuz, aflat pe la jumătatea vieții, o deschidea iar”.

Pe voi ce v-a impresionat cel mai mult din povestea lui Tibi Ușeriu?