Între cărțile recent apărute pe rafturile librăriilor, am descoperit 3 apariții editoriale care merită toată atenția. Să răsfoiești, chiar și virtual, cărți nou apărute e o plăcere pentru un bibliofil, dar poate fi și o încercare. Pe care să le iei și pe care să le amâni pentru o altă dată? Cunoaștem și noi sentimentul. Dar, dacă nu putem cumpăra cărți cu trolerul, să le luăm pe rând. Ne oprim astăzi la două romane și o autobiografie. Sperăm să le găsiți și voi interesante.

Ținuturi în crepuscul”, roman scris de câștigătorul premiului Nobel pentru literatură M. Coetzee, este o carte care merită toată atenția cititorilor. „Ținuturi în crepuscul” este romanul cu care scriitorul sud-american a debutat în 1974 și totodată singurul menționat în discursul de acordare a premiului Nobel, din 2003. Romanul cuprinde două povești distincte, dar care interferează prin teme și stilistica autorului. Prima dintre ele, „Proiectul Vietnam”, frapează de la primele rânduri: „Numele meu este Eugene Dawn. N-am ce face în această privință. Să începem. Coetzee mi-a cerut să-mi revizuiesc eseul. Îi stă în gât: îl vrea mai edulcorat, altfel îl dă la o parte. Vrea să dispar și eu din peisaj, îmi dau seama de asta. Mă oțelesc împotriva acestui individ puternic, afabil, banal, fără capacitate vizionară. Mă tem de el și-i disprețuiesc orbirea. Meritam mai mult”. Coetzee pare că se joacă cu rolul său de autor și relația pe care o are cu protagonistul primei povestiri. Aceasta debutează cu un monolog interior al lui Eugene Dawn, funcționar cu o specializare de nișă în cadrul Ministerului Apărării (războiul psihologic), însărcinat cu scrierea unui eseu, pe care trebuie să-l prezinte superiorului său, Coetzee. Eugene este anxios, aproape paranoic, iar scriitorul descrie în propoziții scurte și cu precizie tensiunea interioară densă a protagonistului. O simțim în gesturile pe care el însuși și le studiază cu atenție, ca să nu se trădeze, în modul de a gândi. Eugene Dawn trăiește un conflict cu sine însuși, iar din această cauză relațiile cu ceilalți sunt disfuncționale. Autorul îl urmărește pe protagonistul său cum coboară treaptă după treaptă scara unei degradări psihologice inevitabile. Cea de-a doua povestire, „Relatarea lui Jacobus Coetzee”, ne poartă în secolul al 18-lea, în teritoriile pe atunci virgine ale Africii de Sud. Jacobus întâlnește membrii tribului Namaqua, cu care are de gând să facă schimburi comerciale, însă se îmbolnăvește. Îngrijit de aceștia, Jacobus se recuperează fizic treptat. Însă și el este un neadaptat, care se roagă pentru singurătate, în loc să încerce să stabilească relații cu cei din jur. „Mitul supraviețuitorului pe o insulă pustie este singura poveste care există” spunea J.M. Coetzee. Iar această singurătate se poate experimenta și în mijlocul oamenilor, prin refuzul interacțiunii sociale.

O altă apariție editorială care ne-a atras atenția este „Macbeth”, reimaginat de Jo Nesbo, în cadrul proiectului Hogarth Shakespeare. Sunt, credem, mulți cititori curioși să descopere cum a reinterpretat Jo Nesbo celebra tragedie shakespeariană într-un roman tradus deja în 38 de limbi. Cu atât mai mult cu cât scriitorul norvegian și-a lansat cartea și la București. Subiectul tragediei lui Shakespeare pare că-i vine „mănușă” lui Jo Nesbo. Scriitorul norvegian imaginează un cadru de roman noir, cu elemente care amintesc de Scoția și Scandinavia. Aflăm dintr-un mic amănunt că povestea are loc în anii 70, dar la fel de bine ar putea să se petreacă oricând, pentru că decorul este unul straniu, atemporal și postapocaliptic, semănând pe alocuri cu orașul Gotham. Macbeth este în viziunea lui Nesbo șeful unei echipe din trupele speciale și, bineînțeles există și o Lady lângă el. Cum poliția are un nou șef – tânăr, vizionar, reformator și apropiat de Macbeth, toată lumea speră că orașul va scăpa de sub influența traficanților de droguri, dintre care Hecate este cel mai important lider. Trei dintre angajatele acestuia, echivalentul vrăjitoarelor din tragedia shakespeariană, i-au făcut lui Macbeth o „profeție”: va ajunge inspector-șef la poliție. Dacă suntem familiarizați cu tragedia scrisă de Shakespeare, ne putem ușor imagina cum vor decurge lucrurile mai departe. Interesant este modul cum Jo Nesbo transpune într-o lume (post)modernă trăsături psihologice vechi de când există specia umană: dorința de putere, cruzimea și lipsa de scrupule în atingerea scopurilor.

Demn de toată atenția este și „Jurnalul unei scriitoare”, care cuprinde însemnări din jurnalele pe care Virginia Woolf le-a ținut timp de 27 de ani. Volumul a fost alcătuit de soțul scriitoarei, Leonard Woolf, care semnează și prefața volumului. Una dintre scriitoarele semnificative ale secolului 20, Virginia Woolf așterne pe paginile jurnalului său gânduri și emoții care au tulburat-o vreme de decenii. Scriitoarea care a fost o pionieră a romanului ce surprinde fluxul conștiinței folosește această abilitate și în jurnalele sale. Aflăm din acest volum despre cât de dificil era scrisul pentru autoarea britanică, de nesigurața care o chinuia în ce privește valoarea literară a creației sale. Tragismul vieții, „atât de asemănătoare unui prag îngust deasupra unui abis” a tulburat-o frecvent pe Virginia Woolf, care de altfel s-a sinucis în urma unui episod sever de depresie. Cartea a fost publicată de soțul ei după moartea Virginiei Woolf.

Vouă care dintre aceste cărți v-ar plăcea să le citiți?

Photo by Annie Spratt on Unsplash