Nu știm dacă vă mai aduceți aminte exact de momentul când ați constatat că prezența cărților în viețile voastre este absolut indispensabilă. În ce ne privește, această „poveste de iubire” s-a dezvoltat treptat: începând cu volumele de povești ale Fraților Grimm, continuând cu romanele polițiste (Agatha Christie, Rodica Ojog-Brașoveanu), iar mai apoi cu clasicii – „temelia literaturii”, cei fără de care nu putem avea un etalon corect al valorii. Așadar, dacă e să numim 3 autori care ne-au făcut să ne îndrăgostim de lectură, între aceștia se numără și clasici, cei care ne-au ajutat să conștientizăm ce privilegiu e să intri în contact cu modul de a gândi al unor minți cu adevărat strălucite. Nu am vrea să nedreptățim pe nimeni, așa că alegem doar trei autori dintr-o listă lungă, în care se mai regăsesc Tolstoi, cu a sa „Anna Karenina” și „Război și pace”, I.A. Goncearov cu „Oblomov”, Steinbeck, cu „La răsărit de Eden”, „Fructele mâniei” sau „Joia dulce”, Hemingway, cu „Insulele lui Thomas Hudson” sau „Pentru cine bat clopotele”. Extragem, așadar, aleatoriu, dintr-o lungă listă, numele a 3 autori care ne-au făcut să ne îndrăgostim de lectură.

În fruntea acestei liste nu putem să-l așezăm decât pe Dostoievki, la care referindu-se, Cioran spunea, într-un interviu televizat: „Ăsta e unul care a priceput”. Dostoievki are darul de a te face să te îndrăgostești de lectură, deși parcurgerea romanelor sale cere timp de reflecție, „așezare” și eventual, un carnet de notițe alături (cine știe ce idei ne vin când citim și cu care există posibilitatea să nu ne mai întâlnim a doua oară). Ce a „priceput” Dostoievski și ne-a povestit și nouă sunt hățișurile de nepătruns ale sufletului uman, tenebrele și luminile sale. La Dostoievski, acest creator de lumi, ideea și emoția se îmbină în cel mai fericit mod. Prințul Mîșkin din „Idiotul” și Alioșa din „Frații Karamazov” sunt personaje complexe, o ilustrare a unei vieți trăite în lumina dragostei. În aceeași categorie îl putem include și pe starețul Zosima, de la care ne-a rămas o atât de sugestivă descriere a iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”. Acolo îl regăsim pe Stavroghin, protagonistul romanului „Demonii”, nihilist prin vocație, împietrit sufletește, om „devorat de idee” și unul dintre personajele cutremurătoare ale lui Dostoievski. Lumea scriitorului rus este însă mult mai cuprinzătoare decât atât. De la nihilism și credință, la libertate și mândrie duse până la crimă, la iubire și smerenie, care se opun acestora din urmă și până la aspectele sociale, profetice uneori, din romanele sale, Dostoievski se dovedește atotcuprinzător. Nu vrem să uităm nici de romanul „Amintiri din casa morților”, cu multe elemente autobiografice, o carte răscolitoare și profundă, care nu trebuie ratată.

Un alt autor care te poate face să te îndrăgostești de lectură este laureatul Premiului Nobel pentru literatură Hermann Hesse. Autorul celebrei cărți „Jocul cu mărgele de sticlă”, al lui „Narcis și Gură-de-Aur” și „Siddhartha” (povestea unui indian, fiu de brahman, plasată în timpul vieții lui Buddha) ne introduce într-un univers complex, simbolic, stratificat, cu multiple niveluri de înțelegere și cu un farmec aparte, care proiectează uneori povestea la limita cu mitul sau legenda. Problematicile dezvoltate sunt în egală măsură psihologice și filozofice, iar acest fapt îl descoperim inclusiv în volumul „Cele mai frumoase povestiri”. Putem să ne (re)întoarcem la Hesse de câte ori simțim nevoia unui roman sau a unei povestiri scrise într-un stil elegant, fără risipă de mijloace stilistice și ușor melancolic, când ne dorim o carte profundă, „grea” de semnificații, pe care însă, e posibil, să nu le descoperim chiar din prima lectură a unui fragment, ci să trebuiască să revenim. Dar efortul va fi, cu siguranță, răsplătit!

Nu putem uita nici prima întâlnire cu cărțile lui V. Gogol, un alt autor care ne-a făcut să ne îndrăgostim de lectură. Akaki Akakievici, personajul central din „Mantaua”, este un tip de erou construit cu ingeniozitate, dintr-o perspectivă la fel de originală. Stilul lui Gogol reprezintă un mix perfect de umor, ironie la adresa personajului său, compasiune pentru funcționarul modest Akakievici și mult rafinament psihologic. Aceeași stilistică o întâlnim și în „Nasul”. Echilibrând umorul cu elemente dramatice, ca în „Mantaua”, alternând observația socială cu cea psihologică, adăugând realismului și câteva detalii fantastice, Gogol reușește să creeze nuvele care rezistă peste timp, ceea ce este perfect valabil și în cazul romanului „Suflete moarte”, rămas neterminat, fără însă ca aceasta să-i știrbească din valoare sau să lase cititorul cu o stare de frustrare. Pe Gogol îl citim pentru pura plăcere de a descoperi un autor complex, pagini picturale de descrieri, personaje în stilul clasic al literaturii ruse, pentru a ne bucura de umorul său aflat în contrapondere cu dramatismul, dar și pentru a descoperi profunzimea ideilor și a analizei rafinate a sufletului uman.

Pe voi ce autori v-au făcut să vă îndrăgostiți de lectură?