România, valorile noastre morale și culturale (sau uneori lipsa lor) și specificul civilizației românești sunt subiecte recurente în conversațiile noastre zilnice. Este și firesc. Adesea suntem inspirați de momente de grație care unesc conștiințele într-un sentiment de mândrie a apartenenței la această zonă, alteori, ne izbim frontal de realități care ne dezamăgesc. Însă, indiferent că uneori simțim mândrie, alteori frustrare, nu putem ignora nicio clipă gândurile despre particularitățile spațiului românesc. Și bineînțeles, că nici scriitorii nu fac asta. Mai jos, 3 autori contemporani vorbesc în cărțile lor despre Romania de azi și dintotdeauna. Să le descoperim opiniile.

Despre Romania zilelor noastre și despre cea pe care o cunoaștem din cărțile de istorie, despre relația afectivă care se stabilește (sau nu) între popor și ce-i care îi cârmuiesc destinele, dar și despre modul în care s-a declinat conceptul de iubire pătimașă de țară de-a lungul mai multor generații ne vorbește Gabriel Liiceanu în „România, o iubire din care se poate muri”. Conceptul de patriotism a suferit, după perioada comunistă, o golire de sens.

Folosit în mod abuziv și mai mult pentru a masca o realitate decât pentru a o exprima, cuvântul „patriotism” s-a golit de înțeles pentru o bună parte a oamenilor. Însă nu acesta era cazul generațiilor care au construit România modernă, a celor care au trăit pătimaș iubirea de țară. Gabriel Liiceanu pune în discuție parcursul sentimentului de patriotism în România de la jumătatea secolului al 19-lea și până azi și realizează o radiografie a spiritului românesc, a modului în care se reflectă în conștiința națională relația afectivă cu patria. Filozoful subliniază în ce constă datoria reală a unui cetățean în societatea modernă, dar și care sunt „păcatele” care bat la ușă.

„Pe politicianul-acaparator al puterii îl însoțește, de cealaltă parte a spectrului social, cetățeanul indolent. Ei constituie, așa zicând, un cuplu, făcându-se posibili unul pe celălalt. Confiscat de mirajul fericirii personale, detașat de sarcinile vieții publice prin însuși mecanismul democrației care nu-i cere mai mult decât să voteze, cetățeanul indolent sfârșește în egoism, în timp ce, amețit de importanța funcției pe care o primește, politicianul sfârșește în autoritarism”

Sentimentul din ce în ce mai acut al „patriei furate” resimțit de o bună parte a populației este luat în discuție de filozof. „Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc minune o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă.

De fapt, sublimul și eroicul nu pot fi programate. Ele apar întotdeauna dintr-o provocare nebănuită a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descoperă că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze in extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru a-i reda un preț.“ Există șansa astăzi ca raportarea afectivă la România să devină la fel de intensă ca cea din perioada interbelică, spre exemplu? „Țara noastră în o mie de cuvinte”, dar și interpretarea celor mai recente evenimente din societatea românească pot fi descoperite parcurgând volumul lui Gabriel Liiceanu „România, o iubire din care se poate muri”.

De ce este România astfel?”, volumul coordonat de Vintilă Mihăilescu, constituie replica pe care mai mulți istorici, politologi, antropologi sau profesori universitari au oferit-o reflecției prezentate de Lucian Boia în eseul „De ce este Romania altfel?”. Tezele fundamentale ale lucrării istoricului Boia, inclusiv cea exprimată prin titlu sunt puse sub semnul întrebării de Vintilă Mihăilescu. „Deci știm deja că (România) este altfel. De unde știm? Părerea aproape consensuală a publicului (atât de uzualul la noi ca la nimeni) este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimând‑o ab initio.” „Altfelitatea României”, explicată de Lucian Boia prin prisma istoriei ca blestem sau ca „reflex ancestral” este ceea ce dă tonul disputei de idei. Iar din punctul de vedere al lui Vintilă Mihăilescu deschide cutia Pandorei,

„subminând astfel statutul şi menirea istoriei înseşi şi permiţând publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s‑a obișnuit. Din acest moment, tot românu’ va zâmbi satisfăcut: vezi, am avut dreptate, chiar şi Boia spune că suntem altfel! Iar receptarea se va muta din istorie în mitologie: diferenţa românească este deci un dat, care nu poate fi astfel decât ab originem, din illo tempore şi care constituie destinul nostru. S‑a făcut lumină, acum putem înţelege cu toţii de ce, de 25 de ani încoace, ceva nu merge în România!”

Nicolae Manolescu, Daniel Dăianu, Paul Cernat sau Octavian Groza se numără printre cei care dau o replică istoricului Boia în volumul coordonat de Vintilă Mihăilescu.

Peisaj după isterie”, ultimul volum lansat pe piață sub semnătura lui Mircea Cărtărescu, cuprinde o selecție de articole publicate în ultimii 10 ani, scrisori, scrieri cu caracter personal sau de călătorie – încă o posibilitate de întâlnire a cititorilor cu stilul inconfundabil al scriitorului român și totodată o oportunitate de a reflecta sub îndrumarea sa la teme dintre cele mai variate. „Rezistăm” este titlul capitolului de debut al cărții, un articol care a fost publicat în presa internatională după manifestațiile din februarie 2017.

Acesta este, de altfel și singurul text care face referire la realitatea contemporană, celelalte articole neținând de comentariul politic punctual, ci având o notă de generalitate. „Ne adunăm cu sutele de mii pe străzi și în piețe ca să ne exercităm puterea împotriva fricii, a frigului, a ticăloșiei umane, a corupției organizate, a disprețului și aroganței. Ca să arătăm că politica trebuie să fie etică și în folosul oamenilor. Trăim vremuri mizerabile și nu avem pe cine să dăm vina, căci vina e în întregime a noastră” spune scriitorul. Corespondența cu scriitoarea Luisa Etxenike devine pretextul unui elogiu adus spațiului transilvănean.

„Transilvania e altceva. Pentru mine, e aerul necesar în spațiul strâmt al țării mele, e azurul, puritatea, străvechiul, sunt oamenii ce gândesc lent și temeinic, e mirosul omniprezent al ierbii cosite. Îți mărturisesc că sunt îndrăgostit de acest ținut al României, deși nu sunt născut acolo” mărturisește Cărtărescu în scrisoarea adresată autoarei de origine bască. Episoade semnificative din copilărie sau adolescență, din istoria personală sau din cea a spațiului românesc sunt evocate de Cărtărescu în acest volum care impresionează prin dialogul purtat cu cititorul pe cele mai sensibile și actuale teme.

„Drag cititor, cred că se petrece de la o vreme ceva urât și trist cu noi. Nu ne mai putem aduna, nu ne mai venim în fire. Trăim, fără-ndoială vremuri de criză. Dar nu criza economică mă înspăimântă cel mai tare, ci criza valorilor, care e criza omului însuși. Neputința noastră de a mai admira, derizoriul în care au căzut toate lucrurile pentru care merită să trăiești”, spune Cărtărescu în articolul „Gânduri de 1 Decembrie”.

O analiză a evoluției ideii de patriotism realizează și Cărtărescu în articolul citat mai sus. Scriitorul constată că, de la patriotismul „sforăitor și pompieristic” din vremea lui Ceaușescu, astăzi, în epoca democratică, s-au accentuat și autodenigrarea și autoderiziunea.

„De la extrema umflare de sine comunistă am ajuns la extrema diminuare de sine din epoca de libertate și democrație care a urmat” mai spune Cărtărescu.

Voi ce părere aveți despre opiniile acestor scriitori? De ce credeți că patriotismul nu mai are aceeași semnificație ca în urmă cu 100 de ani?