Când luăm o carte din bibliotecă e puțin probabil să facem gestul cu speranța că în ea vom găsi răspunsul unor probleme care ne frământă. Dar lucrul acesta se poate întâmpla chiar dacă nu-l urmărim neapărat. Sprijinul pe care-l pot oferi cărțile este indiscutabil. Mai mult, noua disciplină a biblioterapiei promite chiar că, alese cu grijă, cărțile au darul de a vindeca unele suferințe sufletești. Să descoperim împreună 3 cărți care ne învață importante lecții de viață.

3 cărți care ne învață importante lecții de viațăO carte care abordează teme dintre cele mai profunde – de la identitate ca neam, autenticitate, relații interumane profunde sau superficiale și familia văzută ca o mică oglindă a marii lumi în care trăim – este „Iată-mă” scrisă de Jonathan Safran Foer. Ultimul roman al autorului volumelor „Totul e iluminat” și „Extrem de tare și incredibil de aproape”, așteptat cu nerăbdare de cei care îi cunosc scrierile, oferă cititorilor pagini cu o extraordinară densitate de idei prezentate cu un umor subtil. Jonathan Safran Foer are capacitatea de a-și îndrepta atenția asupra lumii interioare a protagoniștilor romanului și, ca și cum ar fi folosit o lupă, să așeze în fața privirilor cititorilor cele mai intime frământări ale eroilor săi. Totodată, dramele care tulbură o familie de evrei stabilită la Washington sunt proiectate în contextul mai larg, al istoriei contemporane, punctată de evenimente cu puternică încărcătură emoțională. Deși romanul lui Jonathan Safran Foer conține multiple teme de meditație, poate că una dintre cele mai proeminente este cea legată de identitate și autenticitatea relațiilor pe care le stabilim cu cei din jur. Cum poți să-ți îndeplinești îndatoririle de tată, soț și fiu, de mamă și soție, copil și adult, evreu și american astfel încât să-ți fii fidel ție însuți fără a-i răni pe cei din jur? Acesta pare a fi laitmotivul familiei Bloch, evrei care de patru generații trăiesc în capitala americană. Jacob este scenarist al postului HBO, tatăl a trei copii cu personalități extrem de complexe, Sam, Max și Benjy. Julia, soția lui, este o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic“. Toți creează, la prima vedere, aparența unei familii cu o viață tihnită și chiar împlinită. Însă, treptat, extraordinara calitate a lui Foer de a pătrunde în cele mai fine resorturi psihologice ale protagoniștilor săi evidențiază într-o lumină crudă realitatea lăuntrică a acestora. „Pe măsură ce omul îmbătrâneşte, îi e tot mai greu să ţină măsura timpului. Copiii întreabă: Mai avem mult până ajungem? Adulţii: Cum de-am ajuns aşa de repede?” spune naratorul. Iar locul unde ajungem este suma micilor gesturi de fiecare zi, a momentelor în care am îndrăznit sau nu să revelăm ceea ce suntem cu adevărat, să stabilim relații profunde și autentice cu cei din jur. „Cum reuşiseră să-şi petreacă ultimii şaisprezece ani dezvăţându-se unul de altul? Cum se redusese toată prezenţa asta la dispariţie?” se întreabă protagonistul romanului meditând la istoricul căsniciei sale. Răspunsul vine chiar de la Julia: „Cred că pui un preţ enorm pe fericire – a ta şi a altora – şi nefericirea ţi se pare aşa de ameninţătoare încât ai prefera să te scufunzi cu tot cu epava decât să recunoşti că există o fisură pe undeva”. Preferăm să ne confruntăm cu adevărul despre calitatea relațiilor noastre sau ne mulțumim să cultivăm o aparență a unei false fericiri? Tema propusă de Foer este un subiect interesant de meditație și pentru noi. „Şi să ştii că există lucruri mai rele decât să-l răneşti pe celălalt, zise ea, aranjând pe raft diversele produse anti-îmbătrânire şi anti-moarte. Hai la culcare. Hai la culcare. Aceste trei cuvinte diferenţiază căsnicia de orice alt tip de relaţie. N-o să găsim o cale de-a ajunge la o înţelegere, dar hai la culcare. Nu pentru că vrem, ci pentru că trebuie. În momentul ăsta, ne urâm unul pe altul, dar hai la culcare. Hai să ne retragem în noi înşine, dar împreună. Oare câte conversaţii se terminaseră în aceste trei cuvinte? Câte certuri?” Iată o mostră a modului în care Foer analizează cu precizie microscopică unul dintre gesturile aparent banale dintr-un cuplu, care au însă puterea de a stabili cu exactitatea unei radiografii maladia de care suferă protagoniștii.

3 cărți care ne învață importante lecții de viațăEste posibil să ratezi șansa la fericire chiar dacă ai toate premisele și toate motivele să te poți bucura de ea? Ce se întâmplă în mințile și sufletele celor care devin cei mai îndârjiți adversari ai propriei lor împliniri? Camelia Cavadia oferă un posibil răspuns acestor întrebări prin parcursul personajului Tomas H., protagonistul romanului „Vina”. Fericirea este scopul mai mult sau mai puțin explicit al majorității oamenilor, motorul acțiunilor lor. Însă, Tomas H. a cunoscut deja fericirea. Are o soție frumoasă, pe Stella, pe care o iubește și o admiră, o carieră de succes, invidiată de mulți și doi copii. Istoria vieții sale este prezentată prin incursiuni în amintiri, flashback-uri care fac cu atât mai dureros prezentul. „Tomas H. avea 54 de ani, dar arăta de cel puţin 65. Se considera un mare ticălos în viaţă şi spera ca zilele ce‑i mai rămăseseră de trăit să‑i provoace la fel de multă suferinţă precum adusese el altora. În majoritatea timpului, aburii alcoolului îl împiedicaseră să facă diferenţa dintre realitate şi visare şi, fără supărare, îi păreau totuna. Mai nou, prietena şi inamica sa cea mai statornică, băutura, începuse să‑i provoace greaţă. Nu ştia cât avea să se mai poată baza pe sprijinul ei şi uneori se simţea paralizat de frică la gândul că ar putea rămâne singur în faţa existenţei lui amăgitoare”. Acestui Tomas H. i se opune propria sa ipostază din tinerețe – un bărbat de o frumusețe exotică, scriitor talentat, amant și soț iubitor. Paradoxal, imaginea perfectă a fericirii (de toate tipurile) începe să se fisureze chiar în momentul său de climax. Iar cel care contribuie la acest lucru este chiar Tomas H. Psihologii confirmă însă că o fobie frecventă a vremurilor moderne este chiar teama de fericire. Ideea obsesivă că poate pierde ceea ce-l face fericit îl determină pe Tomas H. să distrugă el însuși tot din jurul său – circumstanțe ale succesului și, mai ales, propria sa familie. „Habar n-avea de unde îi veneau aceste idei întunecate, dar uneori se surprindea gândindu-se la ce e mai rău”. Surprinzând cele mai fine pulsații ale conștiinței acestui personaj, Camelia Cavadia ne descrie impresionanta și neobișnuita traiectorie a vieții unui om care a avut totul și a distrus (aproape) tot din frică. Aflat pe un drum care pare fără întoarcere, lui Tomas H. i se mai dă totuși o șansă providențială. Finalul romanului ne oferă prilejul unei noi meditații – Tomas H. s-a eschivat iremediabil, printr-un gest suprem, în fața ultimei șanse de a trăi fericirea sau acesta este doar modul de ispășire a vinei de a fi contribuit la nefericirea celor din jur?

3 cărți care ne învață importante lecții de viațăO carte care ne va surprinde prin stilul neobișnuit al autorului și prin profunzimea abordării temei pierderii unei persoane dragi este „Durerea e o făptură înaripată”, romanul care a marcat debutul spectaculos al lui Max Porter. Tradus deja în douăzeci și șase de limbi, volumul semnat de scriitorul britanic reprezintă o abordare inedită a formulei romanului, văzut ca un gen hibrid, cu sonorități de poezie și accente de fabulă. Pierderea soției sale îl face pe tatăl a doi băieți gemeni să experimenteze stări acute de dezolare și depresie, care nu-l lasă să vadă că și copiii săi au nevoie de sprijin. „La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi şi mă întrebam ce să fac. Mă învârteam pe acolo, aşteptam să treacă şocul, aşteptam ca din modul aparent organizat în care-mi petreceam zilele să răsară un sentiment bine definit. Mă simţeam la fel de gol ca un spânzurat” mărturisește bărbatul. Parabolă a durerii în toate gradele sale de intensitate, romanul este narat din trei perspective – a tatălui, băieților și a lui Kra, un personaj alegoric, simbol al forței vieții, dar născută din haosul în care au fost aruncate existențele celor trei. „Nu voi pleca decât atunci când nu veţi mai avea nevoie de mine” spune cioara Kra, expresie a durerii acestei familii. Max Porter a mărturisit într-un interviu pentru publicația „The Guardian” că descrierea suferinței celor doi băieți i-a fost inspirată de propria experiență de viață – scriitorul și-a pierdut tatăl pe când avea doar șase ani. „Durerea e o făptură înaripată” ne face să ne gândim, paradoxal, atât la fragilitatea vieții, cât și la forța ei. Durerea de a pierde o ființă dragă ne așază în fața unui abis și răpește sensul oricărei acțiuni pe care am putea s-o mai întreprindem. Însă, așa cum personajele epopeilor antice se întorceau din Infern cu revelația destinului lor, personajele lui Max Porter găsesc în însăși esența durerii puterea de a merge mai departe.

Pe voi ce cărți v-au ajutat de-a lungul vieții?