Mai avem nevoie astăzi de poezie? Vă propunem să reflectăm la acest subiect. Cum ar arăta viețile noastre dacă din ele ar lipsi poezia? Ce daruri ne aduce ea, fără de care să nu putem trăi (mai bine)? Ritmurile noastre interioare, acordate cu vremea în care trăim par puțin compatibile cu poezia. Însă, doar par. Poezia înseamnă emoție concentrată în cuvinte, viziune subiectivă, provocatoare asupra vieții, ne scoate din zona de confort. Înseamnă fior al ideilor împletit cu sentimente, lumi noi, uimitoare, pe care le putem descoperi. Fiecare om a simțit probabil în anumite momente ale vieții sale că ceea ce gândește sau simte ar putea fi exprimat cel mai exact sub forma unei poezii. „Poezia e un fel de splină a spiritului nostru – se poate trăi şi fără ea, dar am fi expuşi unor boli. Resemnarea e doar una dintre ele. Aşa că aveţi grijă de poezia din voi, să nu ajungeţi la operaţie!” ne avertizează Iv cel Naiv. Pentru cei care vor să aibă grijă de poezia din ei, dar și pentru cei care nu și-au descoperit latura lirică încă, iată 3 cărți care să-i ajute să deschidă porțile universului magic al poeziei.

Mircea Cărtărescu – Poezia

Poezia este pentru Mircea Cărtărescu „o iubire veche și nevindecată încă”. Mulți dintre cititori îl cunosc și îl apreciază în primul rând pe romancierul Cărtărescu, pe cel care a semnat romane ca „Orbitor” sau „Solenoid”, pe autorul de proză scurtă sau eseuri. Succesul romanelor sale a lăsat oarecum în penumbră cărțile de poezii. Volumul „Poezia”, care reunește șase volume de versuri ale lui Mircea Cărtărescu, aduce echilibru acestei situații. Vom putea descoperi făcând această incursiune în lumea poeziilor lui Cărtărescu lucruri pe care le recunoaștem din proza lui, dar și altele noi.

„Pentru artist, femeia nu-i femeie/ci mai curând ea seamăn-a bărbat/căci harul lui abia atunci scânteie/când de-un surâs se lasă fecundat./Abia atunci gândirea sa adâncă/rămâne grea, şi plină e de rod/când luntrea i se sparge ca de-o stâncă/în ţăndări, de-al rochiei izvod./Artistul e-a domniţei lui mireasă/şi-n grele chinuri naşte mintea sa;/deşi din carnea lui a fost să iasă,/poemul e asemeni şi cu ea./Pătrunde, deci, din nou în al meu gând,/să-ţi nasc copii, ce n-or muri curând” spune Cărtărescu în poezia „Prolog” din volumul „Poeme de amor”. Eros este muza artistului, iar din tainica întâlnire a celor doi se naște poezia, care trăiește peste veacuri. Prin versurile sale, Cărtărescu invită cititorii să vadă lumea prin ochii lui – o lume recreată prin imagini pline de forță, viziuni care absorb realitatea și ne-o redau mai plină de semnificații, uneori mai fantezistă, alteori ludică, întotdeauna cu prospețimea unei lumi noi, abia create.

Elemente ale realității noastre, banalizate de cotidian apar cu totul altfel în poezia lui Cărtărescu. Ca, spre exemplu, în poezia „Ciocnire”. După ce telefonul se strică – legătura nevăzută între cei doi iubiți – poetul trage de fir în speranța că va ajunge la iubita sa. Ca un titan, acesta comprimă străzi, case, instituții și chiar bolta cerească pentru a ajunge la cea pe care o iubește. Poezia este foarte vizuală, are un uluitor ritm interior și imagini atât de puternice încât se vor imprima pentru totdeauna în minte. „…trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape/statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie/consiliul popular al sectorului doi/se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nuntă/iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată/casa ta cu brâuri albe şi roz ca o prăjitură de var/apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele/geamurile plezniră cu zgomot/iar noi ne-am trezit faţă-n faţă/şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult/până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele/pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima/mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,/ciobindu-ne şira spinării, arzând”.

Nichita Stănescu –  111 poezii cele mai frumoase

„Legenda îngerului blond, sfidând istoria din turnul lui de fildeș, devine tot mai vagă pe măsură ce oamenii care l-au cunoscut personal dispar. Nichita este un soare care se îndepărtează de sistemul nostru poetic, dar ale cărui raze ne vor mai încălzi încă multă vreme. Scopul antologiei de faţă este reinventarea fenomenului Nichita pentru generaţiile care înţeleg și degustă poezia altfel decât cei care i-au fost contemporani” spune Felix Nicolau realizatorul antologiei „111 cele mai frumoase poezii – Nichita Stănescu”. Generațiile de astăzi vor descoperi parcurgând această selecție de poezii intensitatea și profunzimea liricii lui Nichita, tainele din spatele necuvintelor. „Poetul stârnește poezia intimă a fiecăruia” spunea Nichita Stănescu și poate acesta este principalul motiv pentru care ar fi recomandat să ne întoarcem la versurile sale.

„Poezia este ochiul care plânge./Ea este umărul care plânge,/ochiul umărului care plânge./Ea este mâna care plânge,/ochiul mâinii care plânge./Ea este ţapa care plânge,/ochiul călcâiului care plânge./O voi, prieteni,/poezia nu este lacrimă/ea este însuşi plânsul,/plânsul unui ochi neinventat,/lacrima ochiului/celui care trebuie să fie frumos,/lacrima celui care trebuie să fie fericit” spune Nichita Stănescu. „Poezia” este în viziunea sa cea care ne transportă spre esența lucrurilor și pe această cale ne invită poetul să pășim.

Iv Cel Naiv – 16 poezii de iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu

Un alt volum care ne poate face să ne îndrăgostim de poezie este cel aparținând lui Iv Cel Naiv – „16 Poezii de Iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu”. Dacă Nichita Stănescu spunea că poetul are rolul de a stârni poezia în sufletul fiecăruia, Iv cel Naiv aruncă provocator spre noi cu „cu bulgari de hârtie în care e împachetată o poezie”. Nu ne supărăm și nici nu mai rămânem aceiași după „ciocnirea” cu poezia sa. Jucându-ne, privind lumea cu inocența copilăriei, Iv cel Naiv ne învață că lumea poate fi îmbogățită prin naivitate, care este aproape ca o manta fermecată – odată ce am împrumutat-o și noi și lumea din jur se schimbă.

Despre „16 Poezii de Iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu” poetul spune că este „o carte de citit cap în cap” de îndrăgostiți. „Nu foarte demult, pe vremea când/eram prințesă în micul meu regat/le-am spus tuturor pețitorilor mei/că doar aducându-mi o așchie de soare/îmi vor putea cuceri inima./o așchie de soare? mă întrebau ei./ o așchie de soare le răspundeam arătându-le spre zenit./ ei închideau ochii și plecau într-acolo./ unul m-a ridicat deasupra capului/și mi-a zis să întind mâna și să-mi iau singură./ altul s-a topit în drum spre soare,/altul m-a obligat să privesc doar în jos/ca să nu-mi stric ochii./ o vreme am căutat soarele/cu privirea doar prin bălți și în cioburile de pe drum./apoi ai apărut tu. ai întins o mână spre pieptul tău, ai smuls o așchie și mi-ai întins-o râzând./dar eu nu te puteam vedea/pentru ca eram deja îndrăgostită de tine”. Perechile de îndrăgostiți mai pot învăța de la Iv cel Naiv și că dragostea rimează cel mai bine cu voioșie, joacă și bucurie, iar „mijlocul ei de transport” preferat este versul. Chiar dacă alb.

Vouă vă place să citiți poezie?