Probabil că, citind titlul acestui articol, mulţi vor fi contrariaţi şi vor spune că nu este nevoie de niciun motiv în plus pentru a citi din scoarţă-n scoarţă cărţile acestui titan al literaturii române şi universale, profesorului de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago, care, în ciuda faptului că a inclus în romanele sale concepte şi idei nu tocmai „de larg consum”, a reuşit să-şi câştige cititori fideli şi pasionaţi pe toate continentele şi din toate generaţiile.

Cu o popularitate care o depăşeşte pe cea a unor cântăreţi şi sportivi celebri, este uimitor cum Eliade reuşeşte să se adreseze prin opera sa oamenilor de ştiinţă, dar şi celor care nu au nicio legătură cu acest domeniu, să fie un model pentru tineri, dar şi o personalitate în faţa căreia şi cei care au lăsat în urmă tinereţea îşi scot pălăria, un autor a cărui operă este citită cu „religiozitate” de oameni atât de diferiţi.

Care este liantul care îi uneşte pe toţi aceştia? Iată 3 explicaţii şi totodată 3 motive pentru care nu trebuie să ratăm cărţile lui Mircea Eliade, în cazul în care nu am pătruns până acum în universul atât de complex al operelor scriitorului român.

  1. În România, dar şi în Statele Unite, scriitorul, filozoful şi istoricul religiilor Mircea Eliade a fost întotdeauna unul dintre preferaţii generaţiei tinere. În sondajele de opinie din rândul liceenilor din România, Eliade ocupă primul loc, iar în Statele Unite legătura strânsă dintre profesorul de origine română şi studenţii săi era binecunoscută. Explicaţia cea mai evidentă a acestui fapt este că Eliade reprezintă pentru toţi aceştia un model. Elevul nu tocmai silitor Eliade, cu corigențe, printre multe altele şi la limba română, răzvrătit împotriva sistemului şi înclinat mai mult spre autoinstruire uimeşte prin voinţa cu care şi-a urmat traseul impus chiar de el însuşi. „Ei mă cred o haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“ spunea Eliade în „Romanul adolescentului miop” şi iată că s-a ţinut de cuvânt. Tot din acest roman aflăm despre cititorul avid care a fost Eliade, din tinereţe şi până în ultimele clipe ale vieţii sale, care l-au surprins cu o carte în mână. Cu o disciplină de fier, scriitorul îşi scurta timpul de dormit în fiecare zi câte puţin şi lupta cu miopia din ce în ce mai accentuată pentru a avea timp să parcurgă operele integrale ale unor autori şi literaturile popoarelor care îl fascinau. Eliade ne vorbeşte despre pasiune, despre devotamentul faţă de sensul intim al fiinţelor noastre şi despre dârzenia cu care trebuie să-l urmărim, chiar dacă aceasta înseamnă o luptă aproape imposibilă cu limitele noastre.
  2. În 1928, Eliade pleacă la Calcutta, ca să studieze sanscrita şi filozofia sub îndrumarea profesorului Surendranath Dasgupta, vizitează zone vaste din această parte a lumii şi petrece o perioadă scurtă într-un ashram din Himalaya. „Eram poate primul român care s-a hotărât, nu atât să călătorească în India, cât să rămână acolo şi să lucreze” îşi aminteşte scriitorul care, prin experienţa sa, a deschis porţile mirajului indian pentru noi toţi. „Yoga. Nemurire şi libertate” şi romanul „Maitreyi” sunt cărţile pe care Eliade le-a scris imediat după întoarcea din India, prima atestând dorinţa sa de a cauta „rădăcinile cele mai adânci ale gândirii”, cea de-a doua, iubirea absolută. Prin intermediul experienţei indiene a scriitorului aflăm că „India ne poate învaţa că viaţa spirituală e bucurie, e voluptate şi dans, câteodată tumultoasă şi sălbatică, asemenea ploilor Bengalului, altădată calmă şi elevată, asemenea culmilor himalayene. Viaţa spirituală e inocenţă şi e libertate, e dramă şi extaz”.  Dar tot de la Eliade învăţăm că „libertatea absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa, alungând fiara şi demonul”.
  3. Romancierul Eliade captivează atât prin universul fantastic al unora dintre nuvelele sale (ca „Domnişoara Christina”, „La Ţigănci” sau „Secretul doctorului Honigberger”), cât şi prin modul în care beletristica se intersectează cu miticul, ca, spre exemplu, în romanul „Noaptea de Sânziene”. Multe dintre conceptele explicate de istoricul religiilor în lucrările sale depăşesc zona ştiinţifică și trec graniţele romanelor sale. De altfel, în „Încercarea labirintului”, Eliade avertiza că opera sa trebuie considerată ca o totalitate. Citind lucrări ca „Sacrul şi profanul”, despre modul în care homo religiosus înţelege lumea şi despre manifestarea abruptă a sacrului prin hierofanie vom înţelege mai bine beletristica lui Eliade, dar vom descoperi şi o nouă dimensiune a lumii în care trăim.

Dintre cărţile semnate de Mircea Eliade care sunt preferatele voastre?