De câțiva ani, în lumea literară, numele Elenei Ferrante este asociat cu elemente puternice și contradictorii – celebritate și anonimat, mister și scandal public. Scriitoarea italiană care folosește acest pseudonim a fost apreciată pe plan internațional după lansarea pe piața editorială a romanelor din Tetralogia napolitană. „Prietena mea genială”, „Povestea noului nume”, „Cei care pleacă și cei ce rămân” au apărut deja și în librăriile din România, iar ultimul volum din serie, „Povestea copilului pierdut”, urmează să fie lansat în luna mai.

Cititori din 40 de țări au devenit fani ai cărților semnate de scriitoarea italiană, care este inclusă în topul revistei „Time” a celor mai influente personalități. Elena Ferrante nu-și dorește însă aceste onoruri publice, iar preferința sa pentru anonimat a stârnit mari scandaluri și controverse. Ceea ce dorește să ne spună Elena Ferrante putem afla din romanele sale, care au deja foarte mulți fani și în România. Să reamintim doar 3 dintre motivele pentru care o iubim pe Elena Ferrante.

elena ferranteÎntr-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat, Elena Ferrante mărturisește că a început să scrie ficțiune în jurul vârstei de 12 ani. La fel ca în cărțile sale, joaca „de-a literatura” a început în compania unei prietene. S-au hotărât să scrie împreună un roman, însă Ferrante nu a apreciat paginile scrise de prietena sa și a luat această acțiune pe cont propriu. „Din acel moment, pasiunea de a scrie nu m-a mai părăsit. Dar pentru mine pasiunea pentru scris nu a coincis niciodată cu cea de a deveni scriitoare. Pentru mine, această mare iubire a avut întotdeauna o natură privată” spune Elena Ferrante.

Putem înțelege concepția particulară a scriitoarei despre intimitatea actului artistic, cu atât mai mult cu cât noi, cititorii, beneficiem doar de finalitatea sa. Volumele care alcătuiesc Tetralogia napolitană, „Prietena mea genială”, „Povestea noului nume”, „Cei care pleacă și cei ce rămân” (iar în luna mai va apărea și „Povestea copilului pierdut”) ne-au făcut să o cunoaștem pe Elena Ferrante și să o apreciem.

elena-ferranteMulți dintre noi iubesc deja cărțile scriitoarei italiene pentru personajele create de ea și imaginea atât de vie a orașului Napoli dintre 1950 și 2000. Ferrante ne-a vorbit despre prietenia uimitoare între două femei foarte diferite, însă caractere complementare, pe care le-am însoțit decenii bune din viețile lor. „Prietenia dintre femei nu are reguli solide, ca aceea dintre bărbați” spune scriitoarea. „Am fost interesată să scriu despre modul cum o lungă prietenie dintre două femei poate dăinui în ciuda sentimentelor bune și a celor rele, a dependenței și rebeliunii, a sprijinului reciproc și a trădării” mai spune Ferrante. Și poate tocmai acest aspect al relației dintre eroinele sale Lila și Lenu ne impresionează cel mai mult. Descrierea istoriei napolitane, fundal atât de dur și violent al vieților celor două femei nu face decât să potențeze efectul poveștii acestora.

Îi suntem recunoscători scriitoarei italiene și pentru emoțiile pe care inevitabil le trăim atunci când parcurgem cărțile sale. Volumele din Tetralogia napolitană creează dependență, obsedează, ne fac să purtăm personajele sale în minte, chiar și atunci când nu avem cărțile în mână. Poveștile Elenei Greco și Lilei Cerullo sunt pline de forță și culoare, la fel ca și societatea în care doresc să se impună.

Elena Ferrante ne-a deschis porțile către o lume pe care am nu fi putut să o cunoaștem altfel. Lila și Lenu au devenit călăuzele și prietenele noastre, ale tuturor celor care ne-am apropiat de romanele Elenei Ferrante, ne-au inspirat, ne-au îndemnat la reflecție și ne-au determinat să le includem în viețile noastre. În fond, aceasta este una dintre calitățile unui mare scriitor – aceea de a oferi oamenilor cărți care, odată ce au fost lansate și cunoscute, nu-i mai aparțin lui, ci lumii întregi.

elena ferranteȘi nu în ultimul rând, nu putem să nu o iubim pe Elena Ferrante pentru smerenia cu care a dăruit lumii romane admirate de milioane de cititori din Europa și Statele Unite, iar ea a dorit totuși să-și păstreze anonimatul. „Cărțile, odată ce au fost scrise, nu au nicio nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de spus, mai devreme sau mai târziu își vor găsi cititorii. Dacă nu au nimic de spus, nu-și vor găsi” scria Elena Ferrante într-o scrisoare adresată editorilor ei, prin care le explica de ce refuză să colaboreze la eforturile de promovare a cărților ei. „În plus”, adăuga scriitoarea, „nu-i așa că promovarea este scumpă? Voi fi cel mai puțin costisitor scriitor publicat de voi. Vă voi scuti până și de prezența mea”.

Însă dincolo de această glumă a Elenei Ferrante, motivele pentru care își prețuiește anonimatul sunt foarte serioase. Acesta îi conservă „un spațiu de libertate creativă absolută”, care îi este cu atât mai necesar cu cât romanele sale „pun degetul pe niște răni ale mele care încă sunt purulente” marturisește scriitoarea. Însă misterul adevăratei identități a autoarei traduse deja în patruzeci de țări a exercitat o anume fascinație asupra cititorilor ei. Astfel, un jurnalist italian de investigații a pretins că a aflat cine se ascunde sub pseudonimul Elena Ferrante și a asociat-o pe aceasta cu traducătoarea Anita Raja.

Au mai existat câteva rânduri de „dezvăluiri” ale adevăratei identități a scriitoarei, toate negate de editorii ei. S-au realizat și teste complicate ale scrierilor sale, care au indicat că Tetralogia napolitană ar putea fi scrisă de un bărbat. În fața tuturor acestor eforturi, probabil că Elena Ferrante ar comenta în spiritul personajului său Lenu: „Eh, câtă fâțâială pentru un nume: celebru ori nu, e doar o fundă legată în jurul unui sac umplut la nimereală cu sânge, carne, cuvinte, rahat și gânduri mărunte.”.

Vouă vă place Elena Ferrante? Ce apreciați cel mai mult la cărțile ei?