4 iulie, Ziua Națională a Statelor Unite ale Americii, este o sărbătoare la care ne alăturăm și noi cu plăcere. Nu vom aprinde artificii, nici nu vom asista la parade, ci vom prezenta onorul scriitorilor clasici americani, repere ale unor valori care transcend deja granițele naționale. Am ales pentru această sărbătoare scriitori clasici, pe care îi citim și recitim de fiecare dată cu aceeași plăcere, scriitori de care, presupunem, multă lume este îndrăgostită. Ne oprim astăzi la 3 scriitori americani clasici de (re)citit de Ziua Națională a Statelor Unite, scriitori recompensați cu Nobelul pentru Literatură. Însă acest fapt devine doar un detaliu în biografia autorilor, de vreme ce, atunci când îi citim, simțim de fiecare dată că noi, cititorii, suntem de fapt cei premiați.

Suntem convinși că John Steinbeck se află în topul autorilor preferați de mulți cititori. Să-l onorăm așadar de Ziua Națională a Statelor Unite pe autorul unor romane ca „Fructele mâniei”, „Șoareci și oameni”, „La răsărit de Eden” sau „Joia dulce”.

„Scriitorul are misiunea de a afirma și a celebra capacitatea dovedită a omului pentru măreția inimii și a spiritului” afirma Steinbeck în discursul de acceptare a Premiului Nobel. Iar această misiune, pe care scriitorul american a luat-o în serios, transpare din toate romanele sale. Și poate tocmai această obstinență de a căuta măreția inimii sau a spiritului în zone unde nu am bănui că poate exista este ceea ce face ca mesajul romanelor sale să devină universal.

Steinbeck a reflectat adesea în romanele sale realitățile societății americane. Iar acest lucru i-a adus pe de-o parte recunoașterea literară, iar pe de altă parte, paradoxal, oprobriul unor mase mari ale populației. Revelator, din acest punct de vedere, este romanul „Fructele mâniei”, distins cu Premiul Pulitzer și totodată cartea care a determinat juriul Nobel să-i acorde scriitorului importanta distincție. Inspirat de călătoria pe care a făcut-o alături de un grup de okies (fermieri din Oklahoma izgoniți de pe pământurile lor), Steinbeck spune în acest roman povestea unei familii scăpătate de fermieri, care pleacă spre California, noua Țară a Făgăduinței.

Stilul lui Steinbeck are ca particularitate nu numai viziunea realistă, extrem de dură pe alocuri, ci și arta de a crea portrete memorabile de personaje puternice și contradictorii. Eroismul și slăbiciunea, tandrețea și violența, duioșia și duritatea coexistă în eroii săi, construiți din contraste puternice, firi pasionale angajate într-o luptă inegală cu destinul lor.

Iar dacă „Fructele mâniei” a fost romanul cel mai apreciat de critici, favoritul autorului, cartea în care și-a pus tot sufletul a fost „La răsărit de Eden”, o reinterpretare modernă americană a mitului biblic al lui Cain și Abel. Ar merita menționat și „Călătorii cu Charley”, ultimul volum scris de Steinbeck, în care autorul notează cu aceeași luciditate și pasiune observațiile din ultima călătorie pe care a făcut-o prin Statele Unite.

William Faulkner, unul dintre marii scriitori ai literaturii americane și ai secolului 20 totodată, este apreciat atât pentru modul în care a (re)creat imaginea sudului Statelor Unite, cât și pentru acuratețea cu care a surprins constante ale psihicului uman dintotdeauna și de oriunde din lume.

Câștigător al Nobelului pentru Literatură în 1949, Faulkner este creatorul ținutului imaginar Yoknapatawpha, care apare pentru prima dată în „Sartoris”, varianta cenzurată a romanului „Steaguri în țărână” apărut postum. Spațiu tenebros, în care se mișcă personaje complexe, duale, Yoknapatawpha este scena pe care evoluează personaje torturate de propriile dorințe. Sudul Statelor Unite, cu istoria, mentalitățile, obsesiile și visurile oamenilor de acolo sunt surprinse de autor în imagini deopotrivă dure și pline de sensibilitate. De altfel, Faulkner cunoștea această zonă foarte bine, pentru că în sud s-a născut, a creat și a trăit toată viața.

Decadența deopotrivă morală și socială a sudului, incapacitatea de a se elibera de un trecut transformat într-o temniță a visurilor este surprinsă în „Zgomotul și furia”, roman care propune portrete de personaje la fel de vii și astăzi, la aproape 90 de ani de la crearea lor. „O parabolă”, roman alegoric despre Primul Război Mondial, în care scriitorul a luptat îi aduce acestuia Premiul Pulitzer.  Aceeași distincție avea să îi fie acordată și pentru „Hoțomanii”, roman care surprinde aspecte dintre cele mai întunecate ale psihicului uman privite, în stilul lui Faulkner, cu umor și inteligență, dar și cu speranța unei a doua șanse.

Una dintre cele mai controversate cărți publicate de Faulkner a fost „Sanctuar”, povestea unei tinere răpite și violate pe timpul Prohibiției. Tema cărții și scenele dure din viața eroinei Temple Drake i-au făcut pe mulți critici să aprecieze că „Sanctuar” este un roman cu subiect „oribil”, dar uimitor de bine scris. Cartea a avut parte și de o continuare, în „Recviem pentru o călugariță”, volum experimental, în parte piesă de teatru, în parte roman. De altfel, stilul inovator al lui Faulkner a fost ceea ce l-a impus nu numai ca reper important al literaturii americane, ci și a celei universale. Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat „pentru viguroasa și unica sa contribuție artistică la romanul american modern”.

Lumea literară este, uneori, terenul de desfășurare a unor mari rivalități, mai ales când acestea implică nume celebre. Un binecunoscut duel verbal a fost cel dintre William Faulkner și Ernest Hemingway. „N-a folosit niciodată vreun cuvânt care ar fi putut trimite cititorul la dicționar” a spus Faulkner despre Hemingway.

Supraviețuitor în două războaie mondiale, accidente aviatice sau de mașină, căutând permanent provocările și cu un stil de viață extrem, Hemingway a devenit o legendă chiar din timpul vieții. Aprecierea literară a fost întotdeauna dublată cu un interes special, o adevărată fascinație pentru viața pe care a dus-o „Papa” Hemingway. Stilul său atât de simplu în aparență, cu propoziții scurte, fără artificii estetice deosebite poate conduce către întrebarea „ce anume îl face pe Hemingway atât de special”, unul dintre cei mai mari prozatori ai lumii?

Poate cel mai potrivit răspuns la interogația de mai sus este cel oferit de James Joyce, care spunea despre scriitorul american că „a redus complet graniţa dintre viaţă şi literatură”. Ironia lui Faulkner nu a rămas fără un răspuns din partea lui Hemingway, care nu obișnuia să rămână dator, mai ales în astfel de situații. „Săracul Faulkner” a spus acesta. „El chiar crede că marile emoții vin din marile cuvinte?”

Nu putem decât să-I dăm dreptate lui Hemingway, cel care ne-a făcut să trăim emoții atât de intense citind „Pentru cine bat clopotele”, „Bătrânul și marea”, „Adio, arme”, „Zăpezile de pe Kilimanjaro” sau „Dealurile verzi ale Africii”. „Pentru cine bat clopotele”, roman inspirat de experiența trăită în timpul Războiului Civil Spaniol i-a adus scriitorului o nominalizare la Premiul Pulitzer, pe care avea să-l câștige odată cu apariția romanului „Bătrânul și marea”, scris în doar două luni.

Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat scriitorului „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul și marea și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”. În mare parte autobiografice, în romanele și povestirile lui Hemingway pulsează o forță similară cu a vieții înseși, pe care scriitorul a trait-o la extrem. A încheiat-o însă tragic, printr-o sinucidere, la fel ca tatăl său și, ulterior, ca fratele și sora lui.

Voi ce scriitor american, clasic sau modern, preferați?