Ce motive am avea să citim sau să recitim astăzi operele scriitorilor clasici, autori care au scris cu secole bune înainte? Mesajul cărților lor mai este „valabil” și astăzi, pentru cititorii din epoca digitală? Unul dintre sensurile cuvântului „clasic” și cel utilizat în acest context este de creație artistică cu valoare de model, operă al cărei mesaj profund străbate secole, fără a-și pierde nimic din prospețime, mereu actual, etalon al unei forme aproape de perfecțiune și al unui fond care răspunde mereu „prezent”, indiferent de gradul de dezvoltare materială a unei civilizații.

Clasicii ne oferă o lecție despre excelență și astfel, timpul petrecut în compania lor nu va fi niciodată fără folos. Mulți dintre autorii moderni se revendică din operele scriitorilor clasici. Iar o întoarcere către aceștia urmă ne va face să înțelegem mai profund fenomenul   artistic actual. Clasicii sunt „coloana vertebrală” a unei culturi, cei care susțin întregul eșafodaj al vieții artistice. Ne oprim astăzi asupra a 3 scriitori clasici de (re)citit într-o lume modernă, iar primul „popas” este în literatura rusă.

„Ăsta e unul care a priceput” spunea, acum câteva decenii, într-un interviu televizat, Emil Cioran despre Dostoievski. Ce a priceput Dostoievski astfel încât să provoace aceste „exerciții de admirație” filozofului sceptic? Romanele și nuvelele scriitorului rus ne poartă prin „cotloanele” mai puțin umblate ale sufletului omenesc, prin tenebroasa lume subterană, spațiu al profundelor tensiuni existențiale, loc în care derizoriul, tragicul și sublimul coexistă. Cele patru mari romane ale lui Dostoievski – „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov” și „Demonii” – propun tipologii de personaje aflate la extreme.

Prințul Mîșkin din „Idiotul”, „prințul Hristos”, cum îl numește Dostoievski în câteva rânduri în caietele sale este prototipul Omului prin excelență, un Don Quijote al spațiului rusesc. Oarecum asemănător ca structură cu acesta este Alioșa, fratele cel bun între „Frații Karamazov”. Dostoievski se apleacă însă și asupra personajelor torturate de idei, precum Raskolnikov, din „Crimă și pedeapsă”, personaj interesant, care, după ce atinge profunzimile infernului, pornește pe un drum personal al crucii, găsindu-și izbăvirea prin iubire, smerenie și suferință.

Stavroghin, protagonistul romanului „Demonii”, este poate unul dintre cele mai complexe personaje create de Dostoievski. Nihilistul prin excelență, cel care își construiește o scală inversă a valorilor umane și coboară treaptă după treaptă într-un infern creat chiar de el, Stavroghin va fi înghițit în cele din urmă de propriul său gol interior. Personajele lui Dostoievski exprimă idei ale epocii în care trăiesc sau fac profeții despre vremuri care vor veni (s-a spus că cine vrea să înțeleagă natura leninismului să înceapă prin a citi romanul „Demonii”).

Însă, opera lui Dostoievski ne vorbește în primul rând despre natura umană, despre iubire, solidaritate, altruism, dar și despre nihilism, dorința de distrugere și autodistrugere, crimă, nebunie și oameni care neagă orice valoare umană. „Dostoievski a dezvoltat o nouă știință a omului” spunea filozoful rus Nikolai Berdiaev, autorul eseului „Filosofia lui Dostoievski”. Referindu-se la clasicul literaturii ruse, Berdiaev observa: „Dostoievski nu este numai un mare artist, ci și un mare gânditor și clarvăzător spiritual. (…) Creația lui Dostoievski este un adevărat ospăț al cugetării”.

Un alt autor reprezentativ al „epocii de aur a literaturii ruse”, un clasic pe care-l citim și recitim cu plăcere și interes și astăzi, contemporan cu Dostoievski, este Lev Tolstoi. „Război și pace” și “Anna Karenina” sunt cărțile care vin pe buzele tuturor atunci când este pomenit numele lui Tolstoi, romane monumentale, pietre de temelie ale dezvoltării ulterioare a acestui gen. Scriitorul rus este însă și autorul romanului „Învierea”, dar și al unei „Spovedanii”, autobiografie a vieții sale spirituale.

Cărțile sale, unele inspirate de întâmplări reale, precum „Anna Karenina” reflectă, pe lângă realitățile sociale complexe ale Rusiei secolului al 19-lea și preocuparea autorului pentru înțelegerea mecanismelor psihologice ale personajelor sale. Război și pace este un roman cu o structură epopeică, ce pune în scenă sute de personaje, care trăiesc întreaga gamă de evenimente ce pot apărea în existențele oamenilor. Este un fragment concentrat de viață, proiectat pe fundalul războiului ruso-francez. Pierre Bezuhov sau Andrei Bolkonski sunt personaje pe care nu ai cum să le uiți, fără a mai vorbi despre Natașa Rostova, unul dintre cele mai luminoase portrete feminine din literatura universală.

Este fascinant modul în care sunt descrise scenele de război. Aceasta pentru că, dincolo de informația pur istorică despre luptele purtate de Napoleon în Rusia, de planurile pe care le fac strategii militari, Tolstoi observă și trăirile subiective ale unora dintre personaje. Tolstoi creează o întreagă lume, al cărei centru este omul. De la simpli mujici până în înaltele cercuri aristocratice, scriitorul rus se concentrează nu numai asupra observației sociale și psihologice, ci și a interacțiunii oamenilor cu marile evenimente istorice.

Deși am putea să ne oprim la Turgheniev sau Gogol, vă propunem să ne amintim astăzi de A. Goncearov și (aparent) neobișnuitul personaj pe care-l alege ca protagonist al romanului „Oblomov”. Spunem neobișnuit pentru că Oblomov este un tip de antierou dintre cele mai comune, iar măiestria lui Goncearov constă tocmai în faptul de a surprinde anumite trăsături psihologice cristalizate într-un personaj care a generat și un termen anume pentru a le descrie – oblomovism. Personajul lui Goncearov nu este nici un antierou în sensul clasic al cuvântului. Este inteligent și rafinat, iubește natura, este un spirit sensibil înclinat spre meditație și contemplare.

Însă chiar această stare de contemplare dusă la extrem îl transformă într-un spectator al propriei sale vieți. Oblomov are a incapacitate cronică de a acționa, chiar și atunci când visurile sale sunt în pericol de a se spulbera. Deși este un bărbat de numai 36 de ani, Oblomov nu poate lua nicio decizie hotărâtoare și nu poate întreprinde nicio acțiune importantă chiar dacă viața lui ar depinde de lucrul acesta. Oblomov este un tip de personaj pe care putem să-l iubim și detestăm în același timp. S-a spus despre această carte că reprezintă o satiră a nobilimii ruse.

Dar s-ar putea ca fiecare dintre noi să aibă momente când este atins de „oblomovism”, de teama de acționa sau de amânarea unei decizii importante până când trece oportunitatea împlinirii ei. Din această cauză Nicolae Steinhardt ni-l dă „exemplu negativ” pe Oblomov, în „Jurnalul fericirii” („Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, și noi cu țigara în pat, ca Oblomov, ori ne spetim pentru niște blide ca și cum ar fi esențe, ca Marta!”). Oblomov este însă un personaj unic, pe care fiecare cititor trebuie să-l descopere și să-l înțeleagă pe cont propriu. Este o personalitate care ne farmecă prin foarte multe calități și ne irită doar printr-una singură (majoră!). Este un tip perfect de ratat, pentru că, până la urmă, nu ratează decât cel care are ce rata.

Voi ce clasic al literaturii ruse preferați?