Astăzi, pe 26 aprilie, celebrăm Ziua Mondială a Proprietății Intelectuale, ceea ce ne oferă oportunitatea de a vorbi despre una dintre „infracțiunile” frecvent întâlnite în lumea noastră – furtul de idei. Ni se pare grav dacă cineva fură bani, o pâine, o gâină, cardul altcuiva – adică un bun material. Însă, ideea de furt devine ceva mai volatilă atunci când vine vorba despre însușirea ideilor care nu ne aparțin. Există reglementări internaționale în ceea ce privește drepturile de proprietate intelectuală, iar România a agreat aceste prevederi. Dreptul de proprietate asupra unei idei de invenții sau a unei opere artistice sunt reglementate prin legi. Așadar, chiar dacă obiectul furtului nu este neapărat un bun material, furtul de idei tot în categoria infracțiunilor este inclus. Să ne oprim astăzi atenția asupra plagiatului în domeniul literar și să descoperim 4 autori acuzați de plagiat – pe drept sau nedrept.

Ian McEwan, unul dintre cei mai influenți scriitori britanici, câștigător al Man Booker Prize, aflat în topul celor mai importanți autori britanici de după 1945, a avut de dat explicații publice în legătură cu o jenantă acuzație de plagiat. Lucilla Andrews, autoare foarte prolifică de romane de factură romantică, l-a acuzat pe Ian McEwan că a copiat în romanul Ispășire fraze întregi din volumul ei de memorii, publicat în 1977. Scandalul a explodat exact în momentul când se realizau filmările pentru pelicula inspirată de roman, cu Keira Knightley în rolul principal. Între timp, scriitoarea Lucilla Andrews, în vârstă de 86 de ani la momentul izbucnirii scandalului a și decedat. Însă, replica lui Ian McEwan nu s-a lăsat așteptată. Autorul a recunoscut, într-un interviu pentru publicația „The Guardian” că a folosit memoriile Lucillei Andrews ca sursă de inspirație și pentru a se familiariza cu perioada celui de-al doilea război mondial, scena de desfășurare a evenimentelor din cartea sa, de la un moment dat încolo. „Am evocat evenimentele reale pe care le descrie Lucilla Andrews, însă, din câte știu, exprimările noastre nu coincid, sunt distincte. Mama mea era o cititoare a cărților Lucillei, așa că nu e ca și când aș fi adunat informații de la cine știe ce autor obscur, ale cărui cărți le-aș fi găsit pe rafturile bibliotecii”. Cât privește similitudinile dintre propozițiile și frazele celor două cărți, Ian Mcewan spune: „A fost o surpriză chiar și pentru mine”. Cum Lucilla Andrews a murit între timp, problema nu a fost niciodată tranșată. Însă scriitorul britanic a afirmat într-un interviu pentru un post britanic de radio că nu crede că aceasta ar fi avut vreo problemă reală cu ceea ce a scris el în romanul Ispășire. „Singurul lucru pe care-l regret este că nu am luat legătura cu ea. A fost o femeie formidabilă” a mai spus McEwan.

De acuzația de plagiat nu a scăpat nici Shakespeare, iar, din cât au cercetat biografii, se pare că scriitorul a fost destul de afectat. Robert Greene, un dramaturg destul de cunoscut în epocă, a rămas în posteritate mai mult prin scandalurile pe care le-a creat. După ce l-a acuzat pe Christopher Marlowe de ateism, Greene și-a îndreptat atenția către Shakespeare, al cărui succes nu îi pica bine. Greene l-a acuzat pe dramaturg că cele mai bune replici din „Antoniu și Cleopatra” sunt luate de la Plutarh, iar stilul lui este copiat după Christopher Marlowe și, în plus, este și foarte bombastic. Shakespeare nu traversa în acele momente o perioadă prea bună. Nu mai scrisese nimic de destul timp, adapta piesele altor dramaturgi, nu avea niciun ban, iar la scurt timp, teatrele s-au închis din cauza unei epidemii de ciumă. Deși unii biografi susțin că Shakespeare ar fi vrut să părăsească lumea teatrului în acel moment, evoluția ulterioară a carierei dramaturgului nu confirmă aceasta. „Titus Andronicus” și „Visul unei nopți de vară” aveau să fie jucate la scurt timp de la scandalul de plagiat căruia i-a fost victimă Shakespeare.

Și în literatura română au fost destule scandaluri legate de plagiat. Victima unuia dintre ele a fost poetul George Coșbuc. În 1893, Coșbuc publică volumul „Balade și idile”, primit cu entuziasm de nume importante ale culturii române din acea perioadă. „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, (…) făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești” – scria Caragiale în „Moftul român” la apariția acestui volum. Însă, la nici două luni de la lansarea cărții, originalitatea unora dintre poeziile publicate este contestată violent de Grigore N. Lazu. Acuzația nu era întru totul lipsită de temei. Editorul volumului „Balade și idile” a introdus în carte și câteva poezii traduse de Coșbuc și apărute anterior în revista „Tribuna”. Poetul a precizat că lucrul acesta s-a întâmplat fără a fi fost consultat și, mai mult, în momentul editării cărții nici nu se afla în țară. De altfel, în edițiile următoare ale volumului „Balade și idile” poeziile introduse din greșeala editorului de carte au fost excluse.

Una dintre cele mai dureroase și nedrepte acuzații de plagiat suportate de un mare scriitor român a fost cea adresată lui Caragiale. O resimțim dureroasă și noi, cititorii operei lui, după atâția ani, pentru că știm ce urmări a avut. Maestrul comediei românești nu a primit deloc cu zâmbetul pe buze acuzația că ar fi plagiat nuvela „Năpasta” după așa-numita piesă „Nenorocul” a unui autor maghiar, Kemeny Istvan.

Tot scandalul din epocă, procesul public răsunător (la care se intra cu bilet) și nedreptatea acuzațiilor l-au făcut pe Caragiale să părăsească definitiv țara. „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit“ îi scria Caragiale lui Vlahuță de la Berlin.

Pe scurt, faptele care au dus la aceste acuzații au fost următoarele: Caragiale a scis un articol în care „desființa” un material semnat de publicistul Caion (C.Al. Ionescu). Iar acesta din urmă, a pus la cale un plan diabolic de răzbunare. L-a acuzat public pe Caragiale de plagiat. Cum scandalul se aprindea tot mai tare, dramaturgul a decis să-l dea în judecată pe Caion, iar în proces a fost apărat de Delavrancea. „(…) Pe un Caragiale, care și-a închinat viața întreagă dramaturgiei naționale, a-l acuza că a furat capetele lui de operă, va să zica a-i păta onoarea lui, a-i împuțina mijloacele lui de existență, a-i spulbera chiar și ratiunea lui de a fi fost până astăzi și de a fi de astăzi înainte. Ce-i mai rămâne din onoare, când îi răpește bunul renume? Ce vor mai produce operele teatrale când le tăgăduiești atracțiunea originalității lor? Și ce semnificare ar mai avea o asemenea existență pentru el însuși și pentru ceilalți, dacă izbutești – fie prin calomnie – să convingi opinia publică că credința ei în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie și o lungă înșelăciune?” se întreba Delavrancea. Caragiale a făcut uriașe eforturi pentru a-și dovedi nevinovăția. A călătorit în Ungaria, a făcut cercetări și până la urmă adevărul a ajuns în fața instanței: autorul maghiar presupus plagiat nu exista, nici traducătorul și nici așa-numita piesă „Nenorocul”.

Caion a recunoscut că totul a fost o farsă, însă a revenit cu o nouă acuzație: Caragiale l-ar fi plagiat, de fapt, pe Tolstoi. Apărarea lui Delavrancea a rămas în istorie. „Cum, domnilor?… Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi, românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n-avem nici conştiinţă, nici demnitate!” Rezultatul procesului a rămas oarecum neclar, în sensul că problema plagiatului după Tolstoi nu a fost clarificată, iar Caion a fost achitat, gestul lui fiind considerat o „copilărie”. Cum atacurile nu au încetat nici ulterior, fiind puternic susținute de Macedonski, Caragiale s-a autoexilat și, așa cum bine știm, a murit departe de țara în care nu și-a găsit dreptatea.

Voi ce părere aveți despre aceste cazuri de plagiat? Cât de gravă vi se pare problema furtului de idei?