Sunt cărți care ne plac și altele cu care nu rezonăm. Unele ne oferă informații interesante pentru un anume moment al vieții, dar peste un timp le uităm. Sunt însă și cărți care, prin forța lor, ne însoțesc toată viața. Fie că au personaje puternice, în care ne regăsim sau am dori să devenim ca ele, fie sunt cărți care vin exact în momentul în care aveam mai mare nevoie de ele, unele volume ne rămân în minte pentru totdeauna. Avem o afecțiune specială pentru autorul acelor cărți, iar personajele ne rămân prieteni dragi toată viața. Mai jos sunt 5 titluri de cărți memorabile, din punctul nostru de vedere. Așteptăm cu interes sugestiile voastre de cărți care v-au marcat și pe care nu le puteți uita.

Noaptea de Sânziene înseamnă pentru mine mai mult decât o carte, un nou titlu adăugat bibliografiei literare. Așteptam să-l închei ca să-l pot judeca, să-mi dau seama dacă reușisem” se confesa Mircea Eliade în „Memorii”. Acestei incertitudini de moment a scriitorului îi putem răspunde noi, cititorii, peste timp, deși, până la urmă, și Eliade a afirmat că acesta este cel mai bun roman al său. Cel mai bun și cel mai complex, putem spune, pentru că „Noaptea de Sânziene” cristalizează cele mai importante teme ale gândirii lui Eliade într-o formulă estetică ce acționează ca o vrajă asupra cititorului. Cine a citit „Noaptea de Sânziene” nu-și dorește decât să revină asupra romanului, iar la fiecare nouă lectură poate descoperi un alt aspect, poate trecut cu vedere furat fiind de povestea lui Ștefan Viziru. Teroarea istoriei (acțiunea se petrece în doisprezece ani, între 1936 și 1948), ieșirea din timpul istoric, cel care corodează și accesarea eternului timp prezent, manifestările sacrului în lume și iubirea, ca experiență inițiatică sunt doar câteva dintre marile teme ale cărții. Putem citi „Noaptea de Sânziene” și ca pe un roman de dragoste, însă, am rata o mare parte a simbolisticii sale. Acțiunea începe într-o noapte de Sânziene, într-o pădure de lângă București și se încheie tot într-o noapte de Sânziene – momentul când cerurile se deschid „pentru cei care ştiu să le privească” – marcând astfel parcursul inițiatic al protagonistului romanului.

Un roman care a fascinat generații la rând prin povestea de viață a Dianei Slavu și prin descrierile pline de culoare ale orașelor de la malul Mării Negre este „Pânza de păianjen” de Cella Serghi. Stilul elegant și cursiv, aparent simplu prinde cititorul în vraja sa, iar povestea Dianei Slavu este, în esență, una universală, în care oricine se poate recunoaște. „… Așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul… – Ce știi tu, Diana, despre viață? Ești o fetiță de șaptesprezece ani. – Am văzut păianjenul. Îmi simt picioarele lipite de pânza lui. – Cine te-a necăjit ? m-a întrebat, apropiindu-se de mine. – Viața” spune Diana. Frumusețea, inteligența, spiritul ambițios și pasiunea sunt calități care nu par suficiente pentru ca protagonista să se elibereze din pânza de păianjen a existenței. Cititorul va fi martorul iubirilor pătimașe ale Dianei și a străduinței de a ajunge la acel loc în societate care i-ar permite să-și exprime potențialul.

O carte pe care o vom păstra în minte pentru totdeauna odată ce am citit-o este „Un veac de singurătate”, unul dintre cele mai apreciate romane de limbă spaniolă din lume, tradus în 35 de limbi și cel care i-a adus lui Gabriel Garcia Marquez Premiul Nobel pentru Literatură în Autorul columbian ne-a familiarizat cu conceptul realismului magic, proiectând povestea familiei Buendia și a fabulosului Macondo pe un fundal mitic, unde gesturile cotidiene au ecouri în legendă, iar miraculosul se împletește firesc cu viața de zi cu zi. Începând cu patriarhul Jose Arcadio Buendia și soția sa Ursula, cititorul urmărește viețile a șase generații care le urmează, în Macondo, satul întemeiat de el. Apogeul unei civilizații și declinul ei ne duc cu gândul la istoria umanității în ansamblul ei. „Lumea era atât de recentă încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul. Era, într-adevăr, un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.” De la această epocă patriarhală, cu ecouri paradisiace, cititorii vor parcurge alături de personajele care de care mai pitorești și originale drumul către civilizație și apoi spre declinul ei. Singurătatea, ca un morb, este ceea ce macină pe dinăuntru fiecare generație, timp de un veac astfel încât Macondo – un spațiu care concentrează toate dramele umanității – va dispărea, la fel de misterios cum a apărut.

Oscar și Tanti Roz”, romanul semnat de Eric Emmanuel Schmitt, este o carte paradoxală. Deși spune povestea lui Oscar, un băiețel de 10 ani bolnav de leucemie, care își trăiește ultimele zile într-un spital, „Oscar și Tanti Roz” este o pledoarie despre frumusețea vieții și intensitatea cu care trebuie trăită fiecare clipă. Copilul, care nu crede în Dumnezeu, acceptă la îndemnul infirmierei, a lui Tanti Roz, să poarte dialoguri epistolare cu divinitatea – leac contra singurătății. Tot de la ea învață și cum să concentreze în fiecare zi pe care o trăiește zece ani de viață astfel încât, spre sfârșitul romanului, Oscar ajunge la venerabila vârstă de 110 ani. Farmecul cărții este conferit de dialogurile dintre Oscar și Tanti Roz, pline de substanță, profunde, dar exprimate cu cea mai mare naturalețe și simplitate. Candoarea cu care Oscar descoperă lumea și inocența cu care vorbește despre cele mai grave probleme ale ei ne amintește cumva de „Micul Prinț” al lui Antoine de Saint-Exupery. Nu-l vom uita ușor pe Oscar și nici pe brava Tanti Roz, de care ne vom aminti și cu zâmbetul pe buze și cu lacrimi în ochi.

Un roman la fel de impresionant ca cel prezentat anterior, memorabil datorită protagonistului, Momo, (un băiat arab în vârstă de zece ani crescut în stabilimentul ținut de bătrâna evreică Rosa) este „Ai toată viața înainte” de Romain Gary. Autorul a primit Premiul Goncourt pentru această carte excepțională, care a convins prin valoarea sa, însă împotriva regulilor stricte ale Academiei Goncourt, care prevedea că unui scriitor i se poate decerna acest premiu o singură dată în viață. Romain Gary îl câștigase anterior pentru cartea „Rădăcinile cerului”. „Ai toată viața înainte” este romanul lui Momo, băiatul care privește candid și cu umor mediul decadent în care trăiește. „Oameni sunt și ei” parcă ne-ar spune băiatul de zece ani, prin ochii căruia învățăm să privim fără prejudecăți frumusețea lumii dincolo de durerea și degradarea ei. „Ai toată viața înainte” este și romanul relației dintre Momo și Rosa, cea care crește copiii prostituatelor, ca să nu fie luați de stat. Vom citi acest roman cu lacrimile în ochi, reținându-ne sentimentele de duioșie și obligați de curajul, devotamentul și dragostea acestui copil. Ne vom gândi multă vreme la el cu speranța pe care ne-o insuflă titlul cărții – „Ai toată viața înainte”.

Voi ce romane nu ați putut uita nici la vreme îndelungată după ce le-ați citit?