De-a lungul timpului, dragostea a fost sentimentul care a făcut întotdeauna o bună pereche cu versurile. Poeţi celebri sau doar simpli îndrăgostiţi au simţit nevoia să apeleze la versuri pentru a-şi exprima sentimentele în cel mai delicat mod posibil – prin poezie. Există însă şi persoane care par să nu se fi întâlnit niciodată cu această muză, oameni care pur şi simplu urăsc poezia. Pentru toţi aceştia iată 5 recomandări de poezii de dragoste, care sperăm că îi vor face să reflecteze asupra sentimentelor pe care le au pentru arta versurilor.

Poezii de dragoste pentru cei care nu iubesc poezia

1.Toţi cei care vor să vorbească iubitelor sau iubiţilor despre întâlnirea magică a două suflete-pereche, despre fericirea dincolo de fire care însoţeşte acest sentiment şi-l face pe îndrăgostit să transceadă cotidianul şi să devină vecin cu stelele pot să apeleze la versurile lui Nichita Stănescu. „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată” spune poetul în „Ce bine că eşti” şi probabil că fiecare îndrăgostit a trăit această stare de uimire şi fericire în faţa fiinţei care-l completează. Chiar şi cei care urăsc poezia cu cea mai mare îndârjire vor fi cuceriţi de spiritul ludic şi delicateţea cu care este surprins un simplu gest de afecţiune dintre îndrăgostiţi: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/de teamă să nu-mi striveşti sărutul?” mai spune poetul în volumul „O viziune a sentimentelor”.

2.Iubirea nu înseamnă întotdeauna numai fericire. Ea poate fi simţită uneori ca un balans între stări extreme de euforie şi durere. Ceea ce nu înseamnă că oamenii nu simt o atracţie teribilă faţă de acest sentiment, indiferent dacă drumul parcurs alături de persoaaă iubită este lin sau ca într-un montagne russe. Însă Omar Khayyam vorbeşte cel mai bine despre aceasta în „Catrenele” sale: „Tu vezi doar aparenţe. Un val ascunde firea./Tu ştii de mult aceasta. Dar inima firava/Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea/Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.”

3.Fiecare îndrăgostit a avut probabil şi momente de îndoială asupra sentimentelor sale. „Este dragoste cu adevărat sau doar vreau să cred că este asta?” s-au întrebat din timpurile străvechi şi până în cele moderne perechile de îndrăgostiţi. Ce este şi ce nu este dragoste defineşte cel mai bine Shakespeare în „Sonetul 116”. „Nu e iubire când se rupe din nimic/Ori o trădare-i strică împlinirea/O, nu! Ea-i semnul veşnic neclintit/Nescuturat de nicio vijelie/ E stea oricărui vas ce-a rătăcit/Şi doar de înălţimea ei mai ştie/ … O dragoste nu trece-n ore nici/În ani, până la ultimul hotar” spune poetul englez care îşi încheie ferm pledoaria pentru natura dragostei: „Greşeală-n tot ce-am zis de mi se-arată,/N-am scris şi nimeni n-a iubit vreodată”. Oare cine ar putea să-l contrazică pe bătrânul şi mereu actualul Shakespeare?

4.Îndrăgostiţii pun adesea o întrebare al cărei răspuns este greu de redat în cuvinte: „Cât mă iubeşti?”, „Cum mă iubeşti?” Chiar şi cei care urăsc poezia vor găsi un real ajutor în „Sonetul XLIII” al poetei victoriene Elizabeth Barrett Browning. „Cum te iubesc? Să-ncerc o-nsiruire./ Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate/Atinge al meu suflet când străbate/ Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire./ Şi te iubesc cu zilnică iubire, /În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -/Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate, /Curat, aşa cum fugi de linguşire. (…)Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,/Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută/ Te voi iubi în moarte şi mai tare.”

5. Aşa cum devenim cu toţii un pic poeţi atunci când suntem îndrăgostiţi, la fel, iubirea ne transformă şi în filozofi, care reflectează asupra naturii dragostei. Dacă ştim cu certitudine ceea ce simţim, dar cuvintele nu vor să „îmbrace” aceste sentimente pentru a putea fi exprimate în faţa persoanei iubite, putem apela la ajutorul lui Iv cel Naiv. „Iubirea e abstractă” spune poetul, detaliind apoi în versuri în care ne regăsim cu toţii: „Iubirea e zbor,/ către cea mai frumoasă destinaţie de vacanţă/a minţii/ (…)iubirea e nor/pe care pasul lor/se odihneşte după atâta umblat/(că cine ştie cât s-au căutat) (…) iubirea e un amplu cor – toate celulele care-o compun pe ea/se pun de acord să cânte mozart sau vreo manea/pentru singurul lor spectator/că aşa e-n amor,/iubirea e în ea, în el, în tine,/dar nu vă poate aparţine”.

Indiferent cu câtă precizie, eleganță şi farmec ar fi exprimat acest sentiment, iubirea cunoaşte multe chipuri, dar întotdeauna este mai mult decât suma acestora şi ne depăşeşte fiinţa. Cei care urăsc poezia sunt de acord cu acest lucru?