Personajele romanelor care ne plac pot fi de multe ori o bună sursă de inspirație pentru noi. Fie că ne regăsim în situații pe care acestea le traversează, fie, pur și simplu, pentru că ne ridică subiecte interesante de meditație, personajele cărților pe care le citim depășesc uneori granițele universului fictiv și se comportă ca niște prieteni, gata, la nevoie, să ne ajute cu un sfat. Iată 5 replici celebre ale unor personaje fictive care te-ar putea inspira.

„Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea”

Replica aceasta îi aparține Annei Karenina, protagonista romanului cu același nume de Lev Tolstoi. Îi este adresată contelui Vronski, fericirea sa cea mai înaltă și blestemul ei cel mai cumplit. Reacțiile acestuia față de pasiunea intensă și dăruirea totală a Annei Karenina nu au fost niciodată pe măsură, ceea ce o face pe eroină să rostească aceste cuvinte. Respectul era o valoare de care Anna se bucurase, ca soție a lui Alexei Karenin. Respectul era ceea ce stătea la baza multor căsnicii pe vremea aceea, iar pentru multe cupluri era suficient. Și pentru Anna Karenina era important respectul, dar nu atunci când se substituia iubirii. Sunt dragostea și respectul valori antagonice? În mentalitatea Annei, da, pentru că se asociază figurilor lui Alexei Karenin, soțul ei și iubitului său, contele Alexei Vronski. Primul reprezintă, până la un punct, o relație bazată pe respect, al doilea simbolizează iubirea pasională. Replica Annei Karenina ne invită să medităm la ierarhia valorilor în ceea ce privește viața sentimentală. Suntem sau nu de acord cu ea?

„Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă”

Replica aparține starețului Zosima în dialog cu Feodor Pavlovici Karamazov, unul dintre personajele romanului „Frații Karamazov” de M. Dostoievski. Discursul starețului Zosima cu tatăl fraților Karamazov continuă astfel: „Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal?” Cunoscând tipul de personaj pe care îl reprezintă Feodor Pavlovici Karamazov, un bărbat cu o viață total amorală, toți cei care au citit romanul tind să-i dea dreptate starețului Zosima. De fapt, ceea ce spune acesta din urmă este că drumul spre resurecția morală nu poate începe decât prin cultivarea onestității, a adevărului, în primul rând în raport cu sine însuși. Când minciuna ia locul adevărului, întreaga lume interioară a unora dintre personajele lui Dostoievski se deformează. Ce-i drept, scriitorul rus lasă deschisă acestora perspectiva căinței, drum pe care unele dintre ele vor alege să meargă. În ceea ce ne privește reținem sfatul starețului Zosima și credem că e preferabil să acceptăm un adevăr cât de dureros despre noi în locul unei minciuni care să ne facă plăcere.

Tot ce putem noi decide este cum ne petrecem timpul care ne-a fost dat.”

Replica îi aparține lui Gandalf, personaj al trilogiei „Stăpânul inelelor” de J. R. R. Tolkien, care poartă un dialog cu Frodo Baggins, purtătorul inelului. Discuția intervine imediat după ce Frodo află cum Gollum a găsit inelul puterii și totodată despre revenirea lui Sauron, spiritul suprem al răului. „Îmi doresc ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat” spune Frodo, iar replica lui Gandalf este: „Asta îşi doresc şi toţi cei care au trăit să vadă astfel de vremuri. Dar ei nu pot decide nimic. Tot ce putem noi decide este cum ne petrecem timpul care ne-a fost dat.” Răspunsul înțeleptului Gandalf conține în același timp și o doză de eroism și una de fatalism. Avem libertatea de alegere într-o situație dificilă, când ne vine să întoarcem timpul înapoi, la vremuri mai bune? Gandalf sugerează, pe de-o parte, că fiecare persoană are un rol bine stabilit pîn economia lumii, iar fuga și evitarea întâmplărilor neplăcute nu sunt soluțiile potrivite, ci înfruntarea acestora. Într-o situație dificilă sau dramatică avem totuși libertatea de a alege reacția cea mai onorabilă și care să ne reprezinte.

În ziua de azi, oamenii ştiu preţul fiecărui lucru, dar nu cunosc valoarea niciunuia

Replica aparține lordului Henry Wotton, personaj al romanului „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde. Într-un dialog pe care-l are cu tânărul, pe atunci, Dorian Gray, lordul Henry se scuză pentru întârzierea la întâlnire. Fusese să caute o bucată veche de brocart, pentru care negociase ore în șir. În acest context apare remarca sa, care, în spiritul ușor cinic al personajului, este o aluzie la superficialitatea oamenilor, care cunosc prețul de comercializare a unui lucru, însă nu sunt capabili să înțeleagă valorile care depășesc această sferă – cele artistice, spre exemplu. Cuvintele lordului Henry, personaj care exprimă convingerile autorului, conțin un adevăr. La fel de adevărat este și ce-i spune lui Dorian Gray în legătură cu efemeritatea frumuseții, ceea ce-l determină pe acesta să facă „pactul cu diavolul”, prin intermediul tabloului, care îmbătrânește și se schimonosește sub povara patimilor. Lordul Henry este un personaj cu trăsături oarecum mefistofelice, însă, în privința replicii de mai sus, trebuie să recunoaștem că este un adevăr de care ne izbim adesea.

Dumnezeu ştie că nar trebui să ne ruşinăm niciodată de lacrimile noastre, căci sunt ca ploaia peste praful orbitor al pământului, căzând ca un balsam pe inimile noastre împietrite”

Meditația aceasta îi aparține lui Pip, eroul romanului „Marile Speranțe” de Charles Dickens. Chiar înainte de a pleca la Londra, unde binefăcătorul său anonim îi deschide perspective mai luminoase asupra vieții, Pip trebuie să iși ia rămas bun de la doamna Havisham. Despărțirea de locurile în care a trăit este dureroasă, deși în față i se așterne un viitor în mod cert mai bun. Lacrimile pe care Pip le varsă la acest final de etapă a vieții nu sunt un semn de slăbiciune sau teamă, ci de sensibilitate și afecțiune față de cei lăsați în urmă. Lacrimile noastre pot spune multe despre noi. Plângem de bucurie sau durere, pentru că empatizăm cu o persoană aflată în situație dificilă. E adevărat că putem plânge și de ciudă, însă eroului lui Dickens, în candoarea sa, îi era străină această situație. Este de reținut meditația lui Pip și faptul că nu trebuie să ne rușinăm (de cele mai multe dintre) lacrimile noastre.

Voi aveți vreo replică preferată de la un personaj favorit?