Tristețea nu este unul dintre cele mai plăcute sentimente și, în general, facem tot ce putem să ne ținem departe de ea. Însă, dacă plângem când citim o carte, ne emoționăm privind un film bine realizat sau o pictură care ne trezește sentimente puternice nu comitem niciun păcat.

Rolul artei chiar acesta este – de a ne provoca trăiri intense, de a ne identifica cu personajele pentru ca astfel să fim eliberați de orice povară sufletească prin intermediul lor. Scene emoționante, pe care le citim cu ochii în lacrimi, găsim în multe cărți.

Mai jos sunt enumerate doar 5 dintre romanele care ne-au impresionat și motivele pentru care le veți citi cu batista alături. Așteptăm să le completați cu cele preferate de voi.

„Ziua cea mai fericită din viața mea nu a fost cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu”. „Măștile fricii”, cel de-al doilea roman al scriitoarei Camelia Cavadia, are darul de a ne impresiona și a ne stârni curiozitatea chiar de la această frază de debut.

Cum poate moartea propriului părinte să fie cea mai fericită zi din existența Emei, protagonista romanului, descoperim cu surprindere citind această carte despre durerile nevindecate ale copilăriei care nasc malformații sufletești și destine frânte, condamnați fără nicio șansă de eliberare de sub povara amintirilor. „Măștile fricii” ne va impresiona până la lacrimi nu doar prin tragica poveste a Emei și fraților ei, Sofia și David, ci și prin întrebările pe care ni le ridică. Există destine damnate, fără nicio șansă să se împlinească?

Asemenea „Infernului” lui Dante, toți cei născuți în familii disfuncționale trebuie să abandoneze orice speranță? Fericirea mimată este mai nocivă decât însăși nefericirea? Fiecare dintre noi are șansa de a găsi propria variantă de răspuns la aceste întrebări citind cartea „Măștile fricii” a Cameliei Cavadia.

Cel mai popular roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Oscar și Tanti Roz”, este, în ciuda faptului că-l citim cu inima strânsă de emoție, o poveste tonică, despre curaj, prietenie și valorile adevărate ale vieții aflate în fața celei mai mari încercări – apropierea inevitabilă de moarte. „Oscar și Tanti Roz” este o carte care ne va amuza uneori prin relația atât de specială între protagoniști, iar cel mai adesea probabil ne vom opri din lectură pentru a reflecta pe marginea dialogurilor dintre infirmiera neobișnuită, Tanti Roz și Oscar, băiețelul de 10 ani, care suferă de leucemie.

Însă, mai mult ca sigur nu ne vom putea reține lacrimile ascultând vocea inocenței supuse încercării unei boli incurabile și manifestările de dragoste din partea lui Tanti Roz, singurul remediu valabil, în acest caz, împotriva suferinței.

O carte de o cu totul altă factură, care ne va impresiona prin descrierea atât de puternică, detaliată, șocantă uneori a extremelor la care poate conduce pasiunea, un roman care dărâmă mitul iubirii pure, care înnobilează este „Luni de fiere” lui Pascal Bruckner. Spre deosebire de iubire, pasiunea are în permanență nevoie să fie alimentată pentru a rămâne vie. Pornind de la sentimente puternice, devastatoare, cuplul Franz şi Rebecca ajung în scurt timp la ură la fel de intensă în această poveste despre manipulare, dominație și sex ca unealtă de umilire a celuilalt. Descrierea manifestărilor unui rău aproape de starea sa absolută, fără nicio altă justificare decât însăși plăcerea pe care o provoacă făptuirea lui este poate unul dintre cele mai impresionante aspecte ale romanului.

Idiotul”, unul dintre marile romane nu numai ale literaturii ruse, ci și a celei universale, este una dintre cele mai impresionante cărți semnate de Dostoievski. Din multitudinea de teme, personaje și idei care alcătuiesc acest roman atât de complex este greu de ales doar unul pentru a-l prezenta, fără a avea impresia că sunt trecute cu vederea altele, la fel de importante. Cu toate acestea, cei mai mulți cititori care au încheiat lectura cărții stergându-și pe furiș o lacrimă au rămas cu gândul la prințul Lev Nikolaevici Mîșkin, protagonistul romanului.

Între personajele masculine create de Dostoievski, prințul Mîșkin are un profil aparte. Raskolnikov, din „Crimă și pedeapsă” cuprindea în spiritul său toată furia lumii, iar drumul către împăcarea cu sine și toți ceilalți a trebuit să treacă prin ocnă. Stavroghin („Demonii”) sau Ivan Karamazov („Frații Karamazov”) duc bătălii crâncene pe câmpul de luptă al propriei conștiințe, cu mai multe sau mai puține șanse de izbândă.

Însă, prințul Mîșkin nu cunoaște nimic din toate aceste frământări. Inocența, bunătatea fără limite și orgolii, modul în care observă doar laturile luminoase ale personalității celor din jur l-ar fi făcut un personaj puțin credibil dacă Dostoievski nu ar fi pus toate aceste trăsături de caracter pe seama bolii lui, epilepsia. Prințului Mîșkin i se opune, ca personaj antagonic, lumea întreagă. Și ne putem întreba, la finalul romanului, cine este cu adevărat bolnav – protagonistul sau societatea lipsită de valori reale în care trăiește?

Când citim romanul „Sub aceeasi stea” al scriitorului american John Green este bine să avem o rezervă serioasă de batiste lângă noi, pentru că această carte ne va solicita emoțional foarte intens. Subiectul impresionant – iubirea dintre doi adolescenți aflați în faza terminală a unor boli – i-a fost inspirat lui John Green de o fetiță bolnavă de cancer pe care a cunoscut-o în perioada voluntariatului la un spital, ceea ce sporește dramatismul poveștii. Ce ne impresionează este nu numai subiectul în sine, ci și modul în care înțeleg să concentreze doi tineri esența unei vieți împlinite în timpul scurt care le-a mai rămas.

Voi ce cărți ați citit cu ochii în lacrimi?