Raportarea omului la Dumnezeu și credință, mari teme ale gândirii umane, au constituit întotdeauna un filon important al literaturii. Scriitori și filozofi fie au plecat genunchii spre rugăciune, fie au ridicat pumnul spre cer. Este celebră „gâlceava” lui Emil Cioran cu Sfântul apostol Pavel, cel pe care îl considera un „agent electoral” perfect. Alți autori, precum Nicolae Steinhardt sau Dostoievski, au făcut din opera lor o mărturisire a credinței. Să descoperim în rândurile de mai jos opinia a 5 scriitori celebri despre credință.

  1. Deși întrebările privind credința sa personală au fost subiectul unor dezbateri ample, rămase în umbra misterului întreținut de scriitorul și istoricul religiilor, Mircea Eliade ne-a dezvăluit prin scrierile sale unele dintre cele mai profunde și semnificative sensuri ale vieții religioase. „La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios” explică Eliade în volumul „Nostalgia originilor”. În „Sacrul și Profanul”, volum apărut pentru prima dată în 1957, istoricul religiilor aprofundează două concepte esențiale ale vieții omului religios, „cele două modalități ale sale de a fi în lume”. Pentru homo religiosus timpul nu este omogen și nici continuu. Acesta are posibilitatea de a provoca o ruptură în durata temporală obișnuită prin reintegrarea și actualizarea timpului mitic, în cadrul unei sărbători. În perioada sărbătorilor pascale, spre exemplu, prin practicarea ritualurilor religioase specifice, timpul sacru devine prezent. Nu mai trăim în contemporaneitate, ci în epoca patimilor lui Hristos, suntem martori ai răstignirii și învierii Lui. Omul religios trăiește în așteptarea hierofaniilor, a manifestarile realitatilor sacre în lume, iar pentru creștinii practicanți cea mai importantă dintre acestea este întruparea lui Hristos.
  2. Una dintre cele mai impresionante mărturisiri a credinței din literatura română este cea lăsată nouă de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”. Scriitorul care a hotărât să facă pasul alegerii creștinismului după teribila încercare a carcerii ne-a oferit una dintre cele mai nonconformiste, pasionale și incitante imagini ale credinței. Pentru Nicolae Steinhardt „creştinismul e o transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e minunea cea mare a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi, ori făcute ca să se împlinească prorocirile, ori ca să se arate slava lui Dumnezeu, ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii – , ci de transformare a făpturii”. Scriitorul ține să desființeze unele prejudecăți legate de felul în care percepem creștinismul și o face în modul cel mai tranșant posibil. „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă” spune scriitorul. „Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică” explică Steinhardt. „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.
  3. Poate nicio frază nu sintetizează mai exact concepția lui Eliade despre tainica hierofanie a intrupării decât cea aparținând lui Petre Tuțea: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”. Spirit oral prin excelență, de la filozoful Petre Țuțea, autodefinit ca „mistic biblic”, ne-au rămas reflecții asupra raportării omului la Dumnezeu, dar și confesiuni asupra modului în care a trăit el concret experiența religioasă. „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țutea” și „Reflecții religioase asupra cunoașterii” sunt doar două dintre aceste volume. În viziunea lui Petre Țutea, „singurul care este om, este homo religiosus”.  „Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…” mai spune gânditorul creștin în stilul său cuceritor atât prin densitatea ideilor, cât și prin spontaneitatea și originalitatea lor.
  4. Binecunoscut datorită seriei de romane „Cronicile din Narnia”, scriitorul irlandez S. Lewis este totodată și autorul unor volume de eseistică și reflecții pe teme religioase suprinzătoare deopotrivă prin sensibilitate și umor. „Surprins de bucurie” este autobiografia spirituală a profesorului de la Cambridge și Oxford, creator al lumilor fantastice din Narnia. C. S. Lewis dezvăluie în acest volum drumul interior pe care l-a parcurs până a ajuns să se poată defini pe sine ca gânditor creștin. Tot autorului irlandez îi datorăm un neobișnuit volum, care își propune să devoaleze „strategiile” de corupere a sufletului omului de către forțele întunericului. „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, volum dedicat lui J.R.R.Tolkien și conceput sub forma unor scrisori între Amărel și Sfredelin, descriu cu mult umor bătălia dintre bine și rău pentru sufletul „pacientului”. În prefața cărții, C.S. Lewis precizează: „În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-l vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare”.
  5. Întreaga operă a lui Doestoievski este structurată ca un dialog al sufletului cu Dumnezeu, ca un zbucium interior între bine și rău, ca parcurgere a unei lungi căi de aflare a adevărului eliberator. Raskolnikov, protagonistul romanului „Crimă și pedeapsă”, este doar un exemplu în acest sens. În viziunea lui Dostoievski omul are libertatea de a face alegeri, însă nu întotdeauna acestea îl și eliberează. „Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu” spune un personaj din „Frații Karamazov”. Eroii lui Dostoievski cunosc și iadul și raiul prin însăși destinele lor. Personajul întruchipat de starețul Zosima spunea: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. Raskolnikov se izbăvește prin iubire. Este impresionantă scena în care acesta împreuna cu Sonia, un criminal și o prostituată, citeau Evanghelia la lumina lumânării. La fel, scena din „Amintiri din casa morților”, când condamnații poartă în mâini lumânări aprinse de Paște. Și tot Dostoievski ne reamintește că iubirea însemnă totodată și jertfă: „Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea”.

Dintre scriitorii aceștia voi pe care îi preferați?