Acuzaţiile de plagiat, scandalurile răsunătoare de furt de idei, au afectat de-a lungul vremii personalităţi din toate zonele, de la cea ştiinţifică, până la cea politică. Literatura nu a fost nici ea scutită de astfel de situații, în care scriitori celebri au dat socoteală în faţa instanţelor de judecată pentru ceea ce părea a fi – pe bună dreptate sau nu – un furt de idei. Să descoperim împreună cazurile a 5 scriitori celebri care s-au confruntat cu acuzaţia de plagiat.

  1. Dan Brown, autorul romanului „Codul lui Da Vinci”, a avut de dat explicaţii în mai multe rânduri instanţelor de judecată după publicarea cărţii sale. Primii care l-au acuzat au fost istoricii Michael Baigent şi Richard Leigh, care au pretins că scriitorul a plagiat tema centrală a cărţii lor. Justiţia însă nu le-a dat dreptate. Nici scriitorul Lewis Perdue, care îl acuza pe Brown că i-a plagiat romanele „Moştenirea Da Vinci” şi „Fiica lui Dumnezeu” şi cerea 150 de milioane de dolari despăgubiri, nu a reuşit să convingă juraţii. Însă Dan Brown nu a putut răsufla uşurat pentru prea multă vreme, pentru că Mikhail Anikin, istoric de artă de origine rusă, a afirmat că scriitorul şi-a „trecut pe numele său” o idee importantă din lucrările sale, despre Mona Lisa văzută ca o alegorie creştină. Din fericire, nu s-a ajuns niciodată la proces.
  2. Se pare că nicio serie de cărţi de succes nu este completă fără o acuzaţie de plagiat, iar J. K. Rowling, creatoarea lui „Harry Potter” a trebuit să treacă şi ea prin acest calvar. Adrian Jacobs, autorul unei cărţi numite „Aventurile vrăjitorului Willy”, a acuzat-o pe Rowling că, în „Harry Potter şi Pocalul de Foc”, a plagiat anumite fragmente din cartea sa şi a dat-o în judecată cerând despăgubiri de aproape 600 de milioane de euro. Instanţa din Londra nu i-a dat câştig de cauză lui Jacobs, care a murit la scurt timp. Însă, moştenitorii acestuia au continuat lupta şi au făcut plângeri în mai multe ţări, printre care Statele Unite şi Australia. „Am risipit o grămadă de timp ca să mă apar de această acuzaţie, când era absolut evident încă de la început că nu au nicio şansă să câştige” a spus Rowling, după ce magistraţii i-au dat câştig de cauză.
  3. Edgar Allan Poe s-a luptat şi el cu acuzaţia de plagiat, însă de cealaltă parte a baricadei. Poe, care era editor-şef la publicaţia „Graham’s Magazine” din Philadelphia, i-a cerut unuia dintre poeţii cu cea mai mare recunoaştere din acea vreme, Henry Wadsworth Longfellow, o „contribuţie” înainte de a declanşa ceea ce biografii aveau să numească „războiul Longfellow”. Acesta din urmă nu a răspuns solicitării, ceea ce a declanşat un tir de acuzaţii din partea lui Poe, care îi reproşa că imită poeţi europeni, dar şi alţii, ca Tennyson, spre exemplu. Însă Longfellow s-a încăpăţânat să tacă şi între timp Poe a şi murit. Se pare însă că adevărul era de partea sa. Bunul lui prieten, Walt Whitman, îl acuza şi el pe Longfellow de o lipsă acută de idei originale.
  4. J.R.R. Tolkien, autorul trilogiei „Stăpânul inelelor”, a trebuit să răspundă şi el în faţa celor care îl acuzau de plagiat. Se susţinea că acesta a împrumutat idei din celebra operă „Inelul Nibelungilor” a lui Wagner. „Nici gând!” a răspuns Tolkien, deşi, chiar înainte de a începe să lucreze la cartea care l-a făcut celebru, scriitorul a publicat un studiu impresionant despre opera lui Wagner. Întrebarea a rămas fără un răspuns clar chiar şi pentru admiratorii „Stăpânului inelelor”. Cum între inspiraţia din opera altcuiva şi furtul de idei este uneori o graniţă foarte subţire, această dezbatere în jurul trilogiei lui Tolkien a rămas fără o concluzie clară.
  5. Unul dintre cele mai celebre scandaluri de plagiat din literatura română a fost cel în care a fost implicat Caragiale. Dramaturgul şi nuvelistul a fost acuzat de Caion că a plagiat „Năpasta” după piesa „Nenorocul” a autorului maghiar Kemeny Istvan. Caragiale l-a dat în judecată pe Caion şi a investit mult timp, bani şi emoții pentru a dovedi nu numai faptul că autorul maghiar nu există, dar şi că totul a fost o răzbunare. „L-a plagiat pe Tolstoi” a pretins atunci Caion, în această oribilă strategie de defăimare a dramaturgului clasic, care s-a dovedit că avea raţiuni politice, iar Macedonski nu era deloc străin de ea. Strălucita apărare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, avocatul lui Caragiale în acest proces, a rămas în istoria literaturii. „Cum, domnilor? Un popor întreg admira pe Caragiale… Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în faţa românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunăm noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veștejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi, românii? Că suntem un popor, care ne sărbătorim pungăşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că nu avem nici conştiinţa, nici demnitate?” a susţinut Delavrancea în faţa judecătorilor. Caragiale a fost însă atât de rănit de aceste acuzaţii încât singur a ales exilul şi şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii departe de ţară.

  Voi ce alte cazuri celebre de plagiat cunoaşteţi?

(sursa foto: www.mirrorofjustice.blogs.com)