În urmă cu doar câteva zile, pe 5 octombrie, s-au împlinit 116 ani de la nașterea lui Petre Țuțea, filozof, gânditor creștin, scriitor și publicist, secretar general la Ministerul Economiei Naționale în anii 40 și – înainte de toate – un geniu al oralității, „Socrate al românilor”, cum i s-a spus. În această ultimă calitate, popularitatea lui Țuțea a fost uriașă în anii de după 1989, când oameni din categorii sociale eterogene sorbeau cuvintele fostului deținut politic care, ajuns deja la o vârstă respectabilă, din vârful patului în care zăcea cu scufia pe cap, ținea cu o luciditate impresionantă prelegeri despre filozofie, românism, creștinism, politică și multe altele.

La împlinirea a puțin peste un secol de la nașterea lui Petre Țuțea să ne amintim și noi de personalitatea filozofului prin 7 vorbe memorabile ale sale care au puterea de a ne inspira.

La întrebarea „Cine a fost Petre Țuțea?” este relativ dificil de răspuns. O spune chiar filozoful – „pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, dar atunci – ce sunt? Că nici ultimul parazit care crește în cutele societății nu sunt. Pesemne că sunt cineva dificil de fixat”.

Petre Țuțea s-a născut pe 6 octombrie 1902, în satul Boteni, Muscel, fiu al preotului Petre Bădescu și al Anei Țuțea, care i-a devenit parteneră de viață după moartea soției. Cei doi au avut împreună opt copii, dintre care Petre Țuțea a fost cel mai mare. Absolvent al Facultății de Drept de la Cluj magna cum laudae și cu studii la Berlin, Țuțea recunoștea rolul pe care l-a avut cultura filozofică în formarea sa.

„Eu sunt aristocrat prin adopţiune – că maică-mea era ţărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Maiorescu: a fost el boier? Dacă nu se duceau la Viena şi în Germania, rămîneau doar nişte balcanici extraordinar de inteligenţi… Şi eu la fel, dacă n-aş avea cultură filozofică germană, aş fi un şiret din Cîmpulung, mi-aş permite să mă joc de-a ţurca. Noi suntem germani de limbă română”.

Cu supranumele de Socrate, atât de justificat din punctul nostru de vedere, al celor care se delectează cu vorbele sale memorabile, Țuțea nu era de acord.

Eu nu sunt un om pitoresc, eu sunt un om grav. Cred că sunteți de acord că, la rangul minții mele, nu sunt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc. Și moare de plăcere mass-media când citește gogoșile astea. Zice: aoleu, ce drăguț e ăsta! Eu nu sunt un om drăguț, eu sunt un om solemn. I-am spus eu părintelui Stăniloae că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiți? Popă, zic. Și unde aveți parohia? —N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot”.

Făcând parte dintr-o generație care „a debutat în euforia realizării României Mari și a murit în închisorile comuniste”, aflat în mijlocul marilor momente de glorie, dar și a tragediilor poporului român pe care l-a iubit și admirat atât de mult (deși uneori l-a și dojenit), Țuțea avea toate motivele să fie grav, așa cum singur se caracterizează. Interpretând universul cu ajutorul instrumentelor filozofiei, filozoful se raporta la realități absolute.

Moartea mă determină să fiu esențial. M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând pe coșciugul lui Nae Ionescu”.

Gândirea creștină și iubirea față de poporul său sunt două dintre coordonatele care definesc personalitatea lui „nea Petrache” Țuțea, iar între acestea există o legătură sensibilă.

La pușcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai!

Marxist convins în tinerețe, Țuțea migrează ideologic ulterior spre extrema dreaptă. Astfel, în 1940, îi este încredințat postul de secretar general la Ministerul Economiei Naționale de către Mișcarea legionară. În această calitate poartă negocieri economice la Berlin și Moscova, Țuțea fiind mediatorul primului tratat economic între Romania și URSS. Peste ani, raportarea filozofului față de principiile politice ale stângii au devenit foarte ferme.

Am fost în tinerețe de stânga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu ești conservator, ești cretin. Confundam în tinerețe comunismul cu comunitarismul. Stânga nu poate guverna. Când vine la putere, e pustiu. Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”.

Faptul că într-o anumită perioadă a vieții a avut simpatii pentru extrema dreaptă și o fascinație pentru profesorul și filozoful Nae Ionescu nu l-au transformat însă pe Petre Țuțea în antisemit. Iată cum își justifică „Socrate al românilor” această atitudine.

Nu am fost și nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreștin. Pentru că, să fim cinstiți, Hristos nu e din Fălticeni”.

Mai târziu, Țuțea avea să recunoască limitele mișcării de extremă dreapta din România. A precizat chiar că „de la excesul de naționalism li s-a tras sfârșitul”.

Deși, după venirea comuniștilor, a fost o vreme protejat de Lucrețiu Pătrășcanu, după arestarea acestuia, Țuțea a fost arestat la rândul său și condamnat la 13 ani muncă silnică. Ca și în cazul lui Nicolae Steinhardt, închisoarea este spațiul în care ateul convins Țuțea devine un mare gânditor și mărturisitor al creștinismului. Gardienii și deținuții erau cei care ascultau prelegerile filozofului. Trei ore a vorbit odată Țuțea în fața acestora despre Platon și Hristos, după care a leșinat de epuizare. „A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!” amintește filozoful în volumul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Tuțea”.

Întâlnirea cu Hristos, „eternitatea care punctează istoria”, are loc așadar, în temnițele comuniste, iar Țuțea mărturisea că aceasta l-a ajutat să supraviețuiască în acel spațiu și ulterior i-a oferit o nouă perspectivă asupra vieții.

Prima funcție a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum câinii. Ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu este o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare”.

Persecuțiile politice încetează după 1989, când Țuțea este redescoperit de public, mai ales datorită harului său oratoric. Postum, i-au fost publicate mai multe volume: „Mircea Eliade”, „Între Dumnezeu şi neamul meu” și „Omul – Tratat de antropologie creştină” sunt câteva dintre acestea. Bineînțeles, „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Tuțea” este cea mai populară carte a filozofului, pentru că în aceasta îl regăsim așa cum îl știm cel mai bine: un om „cu o inteligență incandescentă”, „un geniu al vremurilor noastre sau, mai degraba, singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea” cum spunea Cioran.

Pe 3 decembrie 1991, la vârsta de 89 de ani, Petre Țuțea s-a mutat la cele veșnice. Filozoful obișnuia să spună: „Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…” Suntem convinși că însingurarea nu a fost niciodată vreo primejdie reală pentru filozof. Așa cum el a răspândit „ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii” s-au aflat întotdeauna, de cealaltă parte, mulți doritori care să le primească.

Voi admirați personalitatea lui Petre Țuțea?