Adrian Georgescu (47 de ani) este jurnalist freelancer și scriitor. Cel mai recent dintre romanele sale – “Exitus” – a fost publicat în această primăvară la editura Polirom. “Exitus” a fost un succes de critică și de public. Și-a epuizat rapid primul tiraj. Se află la al doilea și sunt semne că nu va fi nici acesta ultimul. Adrian Georgescu, așadar:  într-un interviu despre imposibilitatea unei maturizări și literatura altora și muzică jazz și copilărie și arme și războaie și moarte.

Te-ai maturizat, Adrian Georgescu? Sau tot un adolescent ai rămas?
Nu știu ce înțelegi matale prin a te maturiza.

Ai preocupările omului matur?
Nu am.

Social ești implicat?
Foarte puțin. Doar cât pot face un pic mai bine. Dacă nu pot să fac bine, nu mă implic.

Ce e literatura pentru dumneata?
E mișto să citești. E mișto să vezi ce plăsmuiri au ceilalți, să afli lumile lor.

Crezi că dacă vom citi Exitus ne vom da seama despre lumile din capul tău?
Da, astea sunt. Eu sunt la a treia redescoperire a lui Stephen King. Omul are niște atu-uri extraordinare.

ADRIAN GEORGESCU ȘI MUZICA JAZZ

Lectura e hobby-ul dumitale de bază?
Nu. Muzica. La mine totul e pe muzică. Și scriu pe muzică. Free-jazz sau post-punk, tot ce e neliniștit. Există o neliniștire a muzicii, care e foarte îmbietoare la creativitate. Uneori mă duc la antipozi, la ambiental. Dar întotdeauna mă întorc la Miles Davis.

Așadar, jazz.
Dar jazz-ul e vast. Nu putem să vorbim acum despre el.

Ai încercat să cochetezi cu muzica?
Nu, pentru că e bine să faci lucrurile pentru care ai chemare. Muzica e o chestie serioasă. Sunt prea mulți buni în ea, ca să mai stau și eu pe la ușă.

Dacă nu ai fi fost în presă, care așa cum e ea are totuși legătură cu scrisul, crezi că te-ai mai fi apucat de cărți?
Da, cred că da, aș fi scris cărți și dacă nu lucram în presă. Că e frumos. Chiar e frumos să scrii, creezi lumi, ești un mic Dumnezeu.

Te-a ajutat experiența dobândită în jurnalism?
Sigur că da. Sunt exact aceleași principii. King asta face în cărțile lui: aplică principiile gazetărești, dar la literă, știi cum? Nu există altele. Aici Cătălin Tolontan are dreptate: nu există domenii, presă economică, presă de sport… Există doar două feluri de presă: presă bună și presă rea. Așa e și cu literatura: e scris bun și scris rău. Genurile sunt mai puțin importante.

ADRIAN GEORGESCU ȘI TITLUL CĂRȚII “EXITUS”

Când ai început să scrii Exitus?
După ce am citit de opt ori Meridianul sângelui de Cormack McCarthy.

Titlul de unde îl ai?
Era prin 1998-1999, când doi colegi de la ProSport, Banciu, același Banciu cu cel din ziua de azi de la televizor, și încă un coleg, un băiat extraordinar care apoi a comentat ciclism la Eurosport, au făcut un reportaj la nu știu ce spital. Și s-au întors de acolo cu cuvântul ăsta: Exitus. Termenul medical pentru moarte. Și eu am editat articolul lor, eram deja vechi pe acolo, ei abia veniseră. Chiar le-am și zis să înceapă cu acest cuvânt, pentru că e foarte puternic, și cu ce înseamnă. Mi-a rămas în cap de atunci.  Cuvântul Exitus are o sonoritate aparte. Și mai e și faptul că e un termen aparent eroic, în stilul roman, dar de fapt funebru. Fiindcă moartea așa și este. ”Așa că nu mi-a fost greu să găsesc acest titlu. Prima imagine de care s-a legat titlul ăsta a fost ceva despre care mi-a povestit un prieten, căruia îi e și dedicată cartea. Prietenul meu îmi povestea din copilăria lui. Era vorba despre doi adolescenți care văzuseră pentru prima dată o femeie dezbrăcată, și prietenul meu tot ascultându-i și-a dat seama că o văzuseră la morgă. Și chestia asta mi-a rămas în minte.

Există o secvență de acest gen și în Exitus.
Da, Milo (n.r. – personajul principal din roman) prima scânteie de erotism o vede la o femeie moartă. Eu am oarecare pudoare când scriu. Nu prea mă duc spre zone din astea, nici nu îmi plac – deloc! – cuvintele grosolane în literatura română. Sunt prea multe, sunt gratuite. Cuvintele sunt totuși niște unelte. Dacă le pui pe hârtie doar că să atragi cititorul, eu cred că ai făcut o greșeală.

ADRIAN GEORGESCU, AMINTIRILE DIN COPILĂRIE, ARMATA, RĂZBOIUL, REVOLUȚIA

Ce amintiri din copilăria dumitale se regăsesc în această carte?
Niciuna. Nu am lucrat cu copilăria mea. Dar copilăria, cum ai remarcat, mi se pare cel mai mișto dintr-o viață.

Personajul tău din carte se maturizează?
Nu cred. Nu cred că se maturizează cineva vreodată. Eu nu cunosc oameni maturi. Ce înseamnă maturizarea, de fapt? Să te adaptezi un pic mai bine la mediu, să înveți că oamenii ceilalți au și ei niște intenții dincolo de aparență. Dar o maturizare altfel eu nu o înțeleg. Nu o văd.

Cu războiul? Care e experiența dumitale cu răboiul? În Exitus există războaie.
În afară de faptul că am făcut Armata, niciuna. Dar am prins Revoluția.

Ai fost împușcat la Revoluție?
Nu, dar au fost niște elemente foarte funny, chiar dacă destul de tragice.

Unde ai făcut Armata?
La Piatra-Neamț.

Cu fiul lui Arșinel? Ai fost coleg cu el? Uite, dacă am scris cinci ani despre Revoluție, știu unde a făcut fiul lui Arșinel Armata…
(râde) Da, am fost. Am făcut patrulă cu el în timpul Revoluției, pe stadionul din Piatra-Neamț, în zăpadă până la brâu. Și noi înnotam prin zăpadă fiindcă ne scosese un gradat să vedem dacă nu sunt teroriști în jur. Ne-a zis să nu o luăm prin tribune, ci pe teren, prin zăpadă. Era un bou. Dacă era vreun terorist, eram ținte vii. Bine că nu era nimeni să tragă în noi. Și lângă unitate s-au împușcat un căpitan de Miliție cu un APV-ist, dar era o chestie că unul se culcase cu nevasta altuia, ceva domestic. Dar n-a fost simplu să aud focuri de armă lângă unitate, când eu aveam doar cinci cartușe, că asta e muniția de alarmă. Dar tu n-ai de unde să știi, că n-ai făcut Armata.

Ai pierdut un an din viață…
Da și nu. Au fost povești interesante. Țin minte asta cu focurile de armă, când aveam doar cinci cartușe, și țin minte că eram atât de obosit că dormeam pe mine. Cea mai bună poziție era să dorm cu capul în țeava armei. Bine, cartușele nu le aveam pe țeavă, și oricum ai piedică la pistolul-mitralieră. După aceea am fost într-un garaj unde mașinile erau încuiate, și nu puteai să te odihnești, era de un sadism extraordinar, apoi într-un parc auto unde camioanele erau descuiate și puteai să te bagi totuși acolo, să dormi. Și mai era un post de pază la capătul unității, unde era o stână și erau câini adevărați. Era o iarnă cumplită, așa că te mai înveleai cu câini. Cel mai interesant a fost de Revoluție când făceam gardă la Miliția din localitate și auzeam discuțiile celor închiși acolo. Auzeai discuțiile dintre cei închiși și urletele. Stăteai trei ore acolo și ascultai urlete. Sunt chestii care contribuie și la a scrie. Nu că ar fi cele mai tarante din viața mea, dar faci cunoștință cu un mediu interesant, de a cărui existență nu afli altfel. Asta am făcut eu la Revoluție: am fost la Piatra-Neamț și am supraviețuit.

Intrasei deja la facultate?
Da, intrasem la facultate, și am făcut la TR, la termen redus. Trebuia să fac nouă luni, dar în timpul Revoluției au dat un decret și au redus la șase luni. Mi-a folosit Revoluția. M-am întors în București în aprilie 1990, taman la fix să prind și un cutremur.

Ai oroare de cutremure?
Aveam. Acum nu mai am.

Dumneata te văd cu plete. Cum te-ai împăcat cu lumea asta cazonă?
M-au tuns, dar nu mi-a fost greu. Ca exercițiu, e mișto uneori să asculți și de alții. E util.

Când ai scris Exitus de cine ai ascultat? Ai avut sfătuitori? Te-ai consultat cu cineva?
M-am sfătuit cu nevastă-mea și cu prietenul căruia îi e dedicată cartea. Problema e că ei ziceau că e foarte bine și să scriu înainte. Uneori ai nevoie și de un șut în fund, de o palmă peste ochi. Dar ei, iubindu-mă, nu mi-o puteau da.

Vrei să le transmiți ceva anume cititorilor noștri?
Oameni buni, cumpărați cartea. V-o spun foarte direct. Eu cred că merită, că altfel n-o mai scriam.

„Cuvântul Exitus are o sonoritate aparte. Și mai e și faptul că e un termen aparent eroic, în stilul roman, dar de fapt funebru. Fiindcă moartea așa și este.” – Adrian Georgescu