„Viața se schimbă cu repeziciune. Viața se schimbă într-o clipă. Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește”. Propozițiile scurte și concentrate, cu cadență de incantație, cu care debutează volumul „Anul gândirii magice” așază în fața cititorului, încă de la începutul cărții, un noian de întrebări. Cum se face că ne plângem atât de des de rutină și plictiseală? Cum se face că nu suntem conștienți de unicitatea fiecărei clipe ireversibile, de faptul că timpul este atât de prețios, mai ales timpul petrecut cu cei dragi? „Anul gândirii magice” scris de autoarea americană Joan Didion, carte câștigătoare a National Book Award, categoria nonficțiune și finalistă la Premiul Pulitzer secțiunea biografii/autobiografii ne determină să devenim conștienți de toate aceste lucruri.

„Anul gândirii magice” de Joan Didion   despre durere și experiențe limită„Anul gândirii magice” este, înainte de toate, o carte cutremurătoare, o analiză uimitor de lucidă a gândurilor și sentimentelor autoarei în primul an după moartea fulgerătoare a soțului ei. Însă, deși experiența este intimă, profund personală, toți cei care au trecut prin traumatizanta întâmplare a pierderii cuiva drag se vor regăsi în ea. Joan Didion ne vorbește în această carte despre dragoste și moarte, dar și despre durerea care devine uneori puntea de legătură între cele două. Într-un stil foarte personal, scriitoarea îmbină precizia narațiunii, cu date medicale sau antropologice foarte exacte, iar detașarea cu care își observă sentimentele îmbinată cu un lirism subtil potențează forța emoțională a cărții.

În mai puțin de doi ani, scriitoarea Joan Didion a trecut prin două experiențe limită – moartea soțului ei și cea a fiicei lor adoptive, Quintana. Internată la spitalul Beth Israel North pentru ceea ce părea o răceală rebelă, Quintana a contractat o pneumonie în urma căreia a făcut un șoc septic și a intrat în comă. Pe 30 decembrie 2003, după ce s-a întors împreună cu soțul ei de la spital, Joan Didion petrecea ceea ce era o seară obișnuită, în condițiile date. Pregătea cina, în timp ce soțul ei citea ziarul și bea un pahar cu whisky. „Viața se schimbă într-o clipă. Clipa obișnuită”. După ce soțul ei, scriitorul John Gregory Dunne, alături de care a împărțit decenii de viață și a cărui voce umplea casa zi de zi a rămas o clipă împietrit, iar apoi s-a prăbușit la podea din cauza unui atac de cord, cuvintele de mai sus au răsunat în mintea lui Joan Didion ca un refren sinistru. Multe dintre marile tragedii sunt cu atât mai greu de asimilat și depășit cu cât nu sunt pregătite în niciun fel. Deși teoretic știm că se poate întâmpla, este dificil să credem că un eveniment care ne schimbă viața pentru totdeauna poate irupe abrupt, într-o zi dintre cele mai obișnuite. „Natura obișnuită a tot ceea ce a precedat evenimentul a fost ceea ce m-a împiedicat cu adevărat să cred ca s-a întâmplat, să-l asimilez, să-l accept, să trec peste el” spune scriitoarea.

„Anul gândirii magice” este anul de doliu, al încercării de a merge mai departe, de a accepta moartea soțului și de a se lupta pentru viața fiicei sale. (Chiar înmormântarea soțului a fost amânată cu aproape trei luni pentru ca Quintana să se simtă suficient de bine pentru a putea participa. După înmormântare însă, fiica lui Joan s-a împiedicat în aeroport, s-a lovit la cap și a trebuit operată de urgență din cauza hematomului uriaș format. Nu a apucat să se recupereze total în urma accidentului, pentru ca a murit de pancreatită acută, chiar în anul în care mama sa promova această carte.)

Joan Didion introduce în chiar titlul volumului său conceptul antropologic și psihologic de „gândire magică”. Acesta se referă la nenumăratele asocieri sau convingeri fără bază științifică sau rațională, prin care credem că putem controla sau influența evenimente din viață. Un exemplu de gândire magică este momentul când Joan Didion dăruiește toate hainele soțului ei, mai puțin pantofii. „Nu puteam să-i dau pantofii. Am încremenit pentru o clipă, apoi mi-am dat seama de ce: ar fi avut nevoie de ei dacă se întorcea”. Deși își dă seama că nu gândește rațional, scriitoarea nu se poate împiedica să acționeze cum îi dictează inima, nu mintea.

„Suntem ființe muritoare imperfecte, conștiente de mortalitate chiar și când o respingem, învinși de propriile complicații, atât de conectați încât atunci când ne jelim pierderile, ne jelim, la bine și la greu, pe noi înșine. Așa cum eram. Așa cum nu mai suntem” spune Joan Didion. Zilele obișnuite ale vieții petrecute alături de soțul ei, momentele când scriau fiecare la cartea lui, vacanțele, cinele la lumina focului din șemineu, toate amintirile care se refereau la viața lor împreună apar cu forță în memorie, chiar dacă scriitoarea nu-și propune acest lucru.

Interesante sunt și observațiile ce țin de antropologie socială. Amintind de britanicul Geoffrey Gorer, care vorbea despre „respingerea doliului în public ca rezultat al presiunii crescânde a noii datorii etice de a te simţi bine”, de imperativul de a nu tulbura confortul psihic, „de a nu face nimic din ce ar diminua distracţia altora”, Joan Didion observă că societatea apreciază durerea discretă, trăită departe de ochii ei și nu suferința manifestată public.

Însă doliul pare că se aseamănă cu o țară îndepărtată, pe care o înțelegi doar dacă ajungi acolo. „Doliul se dovedeşte a fi un loc pe care îl cunoaştem doar atunci cînd ajungem la el… Ne aşteptăm la un şoc, dacă moartea se produce subit. Nu ne aşteptăm însă ca acest şoc să ne oblitereze, să ne disloce atât trupul, cât şi mintea. Ne-am putea aştepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne aşteptăm să înnebunim de-a binelea…”

Deși „Anul gândirii magice” este o carte cutremurătoare prin această radiografie atât de precisă a durerii, totuși reflecțiile care decurg din povestea lui Joan Didion ne inspiră, paradoxal, contrariul. Experiența tragică de viață a scriitoarei americane ne învață să prețuim fiecare clipă și să ne bucurăm de ea, să descoperim uluitoare putere a oamenilor de a o lua din nou de la capăt chiar și după tragedii de acest fel, să ne înțelegem sentimentele și emoțiile și mai ales, să știm că atunci când o etapă din viața „așa cum o știam” s-a încheiat, o alta nouă poate să înceapă.

Voi ați citit „Anul gândirii magice” de Joan Didion?