Cei care au citit deja romanul „Laur” al lui Evgheni Vodolazkin, atât de apreciat de cititori și critici, dar nu au apucat să parcurgă încă și romanul „Aviatorul” e bine să nu pornească la drum cu prejudecăți. „Laur” a fost un mare succes, o reală revelație literară, însă iată că Evgheni Vodolazkin are curajul de a nu repeta aceeași „rețetă” cu care a cucerit publicul și în „Aviatorul”. Publicat la doi ani după „Laur”, „Aviatorul” ne dezvăluie o altă latură a creativității lui Vodolazkin, iar o comparație între cele două romane, încercând să descoperim care e mai bun ar fi irelevantă. Bineînțeles că și în „Aviatorul” recunoaștem elemente ale stilului lui Vodolazkin și putem savura acel „parfum” inconfundabil al literaturii ruse, atât de ușor de sesizat pentru toți cei care o apreciază. Tema aproape obsesivă a timpului, dezvoltată și în alte romane ale sale revine și în „Aviatorul” (dintr-o cu totul altă perspectivă însă). Dar ce surprinde cel mai mult la această carte este poate construcția atât de ingenioasă a romanului – un Evgheni Vodolazkin reinventat cu fiecare nouă narațiune a sa.

Îl cunoaștem la debutul romanului pe protagonistul „Aviatorului”. Nu-i știm nici numele, nici istoria personală – încă. Aceasta pentru că este amnezic, iar memoria sa plutește într-o ceață densă. Medicul care îl îngrijește îi recomandă să scrie într-un jurnal tot ce își amintește – imagini disparate, dialoguri chiar și fără coerență, senzații. Memoria trebuie să și-o recupereze el însuși, pentru că altfel ar avea doar amintiri de împrumut. Scriitorul surprinde cu o finețe uimitoare modul cum din câteva amintiri lipsite de consistență se naște treptat o conștiință, iar odată cu această conștiință se ridică la viață o lume – Rusia de la începutul secolului 20. Așa îl cunoaștem pe Innokenti Platonov, „aviator Platonov”, despre care, la începutul romanului, nu știm să spunem dacă este tânăr sau bătrân. Aflăm că este „de seamă cu secolul”, născut așadar la 1900, cum singur are surpriza să afle. Însă imaginea sa din oglindă, care ne înfățișează un chip fără riduri, cu părul blond închis, nu este cea a unui vârstnic. Suprinzător, ținând cont de faptul că acțiunea este plasată în Rusia anului 1999. Și pentru Innokenti Platonov „la început a fost Cuvântul”, pentru că, prin intermediul jurnalului în care scrie, amintirile încep să prindă un contur din ce în ce mai precis: Petersburgul de la începutul secolului 20, copilăria, prima iubire din viața sa – nu întâmplător numită Anastasia (înviere) -, dar și revoluția rusă și lagărul. De la începutul secolului, Platonov se trezește tocmai la capătul lui (nu vă spunem ce s-a întâmplat cu el ca să nu vă stricăm plăcerea lecturii). Este foarte interesant să descoperim lumea în care trăim cu toții văzută prin ochii unei persoane care a ratat 70 de ani de istorie. Între timp, omul a fost în cosmos, a mai avut loc un război mondial, s-a inventat computerul (pe care Platonov îl găsește foarte util) și televizorul (de care nu este chiar impresionat). Unele dintre observațiile lui Platonov ne fac să zâmbim – știm foarte bine la ce se referă – spre exemplu, părerea sa despre unele dintre emisiunile numite talk-show, unde a văzut o violență greu de imaginat și oameni de calitate îndoielnică. Descrierea Rusiei din 1999 o realizează succint doctorul Geiger: „Locul dictaturii l-a luat haosul. Se fură ca niciodată. La putere sunt oameni care fac abuz de alcool.”

Ca un adevărat Robinson Crusoe, eroul favorit al copilăriei sale, „aviator Platonov” trebuie să se adapteze unei lumi care, cumva, l-a lăsat în urmă. Prin el, prezentul încearcă să asimileze lecțiile trecutului, să deprindă gustul vinovăției, dar și al iertării și să se îndrepte spre viitor.

Aviatorul” nu este un roman istoric, deși dorința protagonistului este de a salva lumea de la uitare prin ceea ce scrie. Evenimentele istorice sunt descrise doar din perspectiva subiectivă a lui Platonov, ceea ce, uneori, înseamnă un punct de vedere foarte original.

„Aviatorul” este o carte care se citește cu emoție și interes pentru structura sa narativă ingenioasă. Surprinde cititorul, îl pune pe gânduri și impresionează prin acel lirism al sufletului slav. Unele dialoguri dintre personaje sunt în cel mai pur stil dostoievskian, ca spre exemplu acesta, despre căință: „Adevărata căință este întoarcerea la starea dinaintea păcatului, un fel de biruire a timpului. Dar păcatul nu dispare, el rămâne ca un fost păcat, ca – nu credeți? – o ușurare, pentru că a fost căit. El există și în același timp a fost anihilat”. Frazele acestea ne amintesc de Laur, cel care a înțeles că „adevărata dragoste e în afara timpului” și s-a căit pentru moartea iubitei lui până a ajuns să trăiască timpul prezent continuu, al sfinților. Însă și unele idei din romanul „Laur” ne fac să ne gândim la eroul din „Aviatorul”: „Hristofor nu scria pentru că s-ar fi temut să nu uite. Chiar și ajuns la bătrânețe, el nu uita nimic. După cum i se părea lui, cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine.”

Voi ați citit „Aviatorul”? Vă place cum scrie Evgheni Vodolazkin?