Irvin Yalom este unul dintre scriitorii pe care nu ai cum să nu-i iubești. Profesorul emerit de psihiatrie de la Stanford și unul dintre specialiștii din domeniu cu reputația cea mai solidă le-a oferit iubitorilor de beletristică romane și povestiri în care răzbate întreaga sa iubire față de om și interesul pentru complexitatea fiecăruia dintre noi.

Profesorul specializat în studierea sufletului uman pare că aprinde o lumină și invită pe fiecare dintre noi să pornească în explorarea sinelui interior. Dar în această călătorie, care de multe ori se dovedește dificilă, nu lasă pe nimeni singur. Cu umor, înțelegere, autoironie și un nesfârșit umanism, Yalom este alături de fiecare dintre cei care se încumetă să parcurgă acest drum.

Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie” este o carte revelatoare din acest punct de vedere. Inspirat de munca sa, cartea cuprinde povestiri care au în prim plan o istorie de viață. Este surprinzătoare atât galeria de personaje descrisă de Yalom, dar și modul în care psihiatrul abordează fiecare caz în parte. Dacă nu am ști că Irvin Yalom este unul dintre cei mai apreciați specialiști ai domeniului, poate ni s-ar părea o lipsă de profesionalism să îl auzim recunoscând că are o fobie față de persoanele obeze, spre exemplu. Poate ne-am aștepta ca un medic cu renumele său să nu aibă o atitudine atât de subiectivă. Dar Yalom recunoaște că are prejudecăți pe care trebuie să le depășească, istorii personale care încă îi influențează comportamentul, iar atunci când tratează un pacient învață alături de el și aprofundează inepuizabilul domeniu care este sufletul omului.

„Multe lucruri ne reamintesc faptul că năzuințele noastre cele mai profunde nu pot fi nicicând împlinite: să fim tineri iar, să nu îmbătrânim atât de repede, să vină înapoi cei care ne-au plecat, să ne bucurăm de dragoste eternă, să fim protejați, să aibă totul sens, să fim nemuritori!” spune Yalom chiar la debutul cărții. Într-un fel acut sau mai subtil, fiecare dintre noi suferă de „chin de viață”, iar cei care îi trec pragul medicului psihiatru doar au ajuns în punctul de maximă intensitate.

Când o cunoaște pe „grăsana jovială” Betty, protagonista povestirii „Grasa”, Yalom abia își poate stăpâni dezgustul. Psihiatrul mărturisește cu candoare că niciodată nu a suportat persoanele cu excedent de greutate. Relația medic-pacient pare dificilă, fără prea multe șanse să devină onestă și deschisă. Asta cu atât mai mult cu cât Betty joacă permanent rolul bufonului. Trebuie să fie amuzantă, crede ea, pentru că ceilalți nu i-ar acorda altfel niciun interes. Psihiatrul pare dezarmat, pentru că, în ciuda cunoștințelor sale, cheia către sufletul fiecărui om există într-un singur exemplar. Oamenii nu sunt produse în serie și pentru fiecare trebuie o strategie bine definită. Modul în care Betty reușește să-l surprindă pe psihiatru, să dezvolte în el empatia, cum reușește să-și scoată masca și să descopere adevărata sa personalitate se citesc cu interesul pe care-l acordăm unui roman de acțiune.

Eroul povestirii „În căutarea visătorului”, Marvin, este un contabil de 64 de ani, care-l irită din prima clipă pe psihiatru prin superficialitatea lui. Marvin suferă de migrene care nu au putut fi tratate de neurolog și chiar îl amenință subtil pe Yalom că îl va paște un proces dacă nici el nu-i aduce vindecarea. Metodic, Marvin a studiat legătura dintre migrene și performanțele sexuale scăzute și îi prezintă medicului un grafic elaborat al acestora.

Eroul acestei povestiri ne este descris ca o persoana total lipsită de interesul de a-și explora sinele. Și oare câți dintre noi, în agitația vieții de zi cu zi, nu facem păcatul acesta? „Trăise cu ochii închiși ca un pisoi nou-născut” ne explică Yalom, care găsește o metodă total inedită de a intra în dialog cu Marvin, omul din interior, cel care striga disperat după ajutor. „Spaima de moarte cea mai mare o au cei care simt că nu și-au trăit viața pe deplin”, spune psihiatrul punând astfel degetul pe una dintre cele mai profunde suferințe ale spiritului.

Una dintre cele mai impresionante povestiri din volum, pe care o vom termina de citit cu ochii în lacrimi este „Dacă violul n-ar fi în afara legii…”. Protagonistul este Carlos, „omul cel mai vulgar și mai demn de dispreț din câți am cunoscut”, ni-l descrie psihiatrul, iar noi, cititorii, nu avem cum să nu-i dăm dreptate.

Carlos suferă de cancer limfatic, este respingător fizic, spân, cu noduli evidenți de la tratamente și cu toate acestea, țelul său în viață, singurul, era „să reguleze cât mai multe femei cu putință și cât mai diferite între ele”. „Le amușină pe femei ca un câine” își strigă iritarea și psihologul de la terapia de grup. Yalom mărturisește încă o dată că nu a găsit nimic la acest om care să-l înduioșeze, la acest bărbat care, odată ce boala intra în remisie, recunoaște singur că se lăsa condus de „ciocănitoare”.

Există însă vreo persoană iremediabil pierdută, cineva în care să nu existe nimic bun, nimic de admirat? Yalom pare să nu fi întâlnit. Călătoria pe care o parcurg cei doi pentru ajunge la ceea ce este Carlos cu adevărat (și nici el nu știe) este dificilă. Psihiatrul pune întrebări neplăcute pacienților, îi provoacă să își dea jos masca pe care o afișează în lume. E un drum care se parcurge în doi și pe parcursul căruia fiecare are ceva de câștigat sau de învățat – chiar și de la o persoană aflată pe moarte, cum este Carlos, în care doar instinctul sexual a rămas incredibil de viu. „Cel din urmă dar pe care un părinte îl poate face copiilor lui constă în a-i învăța, prin exemplul propriu, cum să înfrunte moartea cu seninătate – iar Carlos le-a dat tuturor o sublimă lecție de grație” spune Yalom.

Dincolo de personajele atât de complexe, de stilul cald, profund umanist și umorul lui Yalom, marele beneficiu pe care-l avem din lectura acestei cărți este faptul că ne învață să privim în interiorul nostru. Nu există oameni simpli sau neinteresanți, ci doar interlocutori inabili pare să ne spună scriitorul american. Fiecare dintre noi închide în sine o lume fantastic de bogată de care uneori nici nu suntem conștienți. Yalom ne învață însă, fără a ne ține prelegeri, cum să ajungem mai aproape de ceea ce suntem fiecare cu adevărat.

Voi ați citit Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie? Ce v-a impresionat cel mai mult la această carte?