În urmă cu doar două luni, „Purgatoriul îngerilor”, cel de-al treilea roman semnat de Camelia Cavadia, apărea în librăriile românești. Volumele anterioare, „Vina” și „Măștile fricii”, au creat deja un profil al acestei scriitoare și, desigur, anumite așteptări din partea cititorilor ei. Cu o precizie uimitoare în desenarea „hărților” sufletești și curajul de a explora acele „zone albe” pe care, nu atât nu le cunoaștem, cât ne-am dori să nu existe, Camelia Cavadia a propus cititorilor teme nu tocmai confortabile, dar cu care devenim foarte empatici. Știm în străfundul sufletului că are dreptate și simțim că romanele sale au un efect cathartic – „exorcizează” răul care, tăinuit într-un cotlon al psihicului, neconștientizat, neanalizat, ar căpăta o forță distructivă. Camelia Cavadia ne-a vorbit în „Vina” despre teama de fericire, o fobie a vremurilor moderne, despre care psihologii atrag atenția din ce în ce mai frecvent. În „Măștile fricii” ne-a arătat efectele devastatoare ale violențelor și abuzurilor fizice și emoționale, acele „semințe ale răului” care, sădite în copilărie, pot naște monștri la vârsta adultă.

Cu „Purgatoriul îngerilor”, scriitoarea ne propune o incursiune în lumea copiilor abandonați sau răpiți. Dintr-un mozaic de povești și din multiple perspective, autoarea recompune imaginea dramatică a unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi nu o cunosc. Să o lăsăm însă pe Camelia Cavadia să ne vorbească despre noul ei roman, dar și despre visuri, inocență și o lume nu doar în alb și negru, ci și în infinite nuanțe de gri.

După ce ne-ai vorbit despre „Vină” și ai devoalat ce se află sub „Măștile fricii”, iată că acum, în cel de-al treilea roman, dezvălui cititorilor cum arată „Purgatoriul îngerilor”. Cum s-a născut ideea acestui roman?

Ideea acestei cărți s-a desprins din primul meu roman. „Vina” lui Tomas H. ar fi trebuit să fie aceea de a-și fi pierdut copilul, de a fi permis să i se întâmple asta. Numai că subiectul primului meu roman s-a dus într-o cu totul altă direcție, iar eu n-am făcut decât să urmez o poveste ce se scria aproape singură. Însă subiectul copiilor răpiți, dispăruți a continuat să mă bântuie și să nu-mi dea pace. După apariția romanului „Vina”, m-am apucat de „Purgatoriul îngerilor”, însă nici de această dată nu m-am simțit în stare să le spun povestea. Eram (încă) nepregătită să dau piept cu lumea copiilor străzii, copiii nimănui, deși mă apucasem încă de atunci de o documentare asiduă. După numai vreo 30 de pagini scrise am abandonat însă subiectul (personajele nu erau suficient conturate, acțiunea era un amestec de piste) și m-am concetrat asupra Emei și fraților săi, care simțeam de la zi la zi cum mi se infiltrează în suflet și-mi cer să spun povestea lor. A treia oară, însă, a fost cu noroc – ca să zic așa. Personajele din „Purgatoriul îngerilor” crescuseră suficient cât să le simt veridice, iar povestea se conturase cu atâta claritate, încât am simțit că pot strânge curajul necesar pentru a o scrie. Dintre toate cele trei cărți scrise până acum, aceasta m-a consumat cel mai mult și mărturisesc faptul că m-a făcut de multe ori să mă întreb dacă nu cumva mi-am luat o responsabilitate prea mare, pe care îmi va fi imposibil să o duc la bun sfârșit. Însă, pe tot parcursul scrierii ei, am simțit cumva că nu mai am voie să abandonez subiectul și că am un fel de datorie față de copiii despre care am tot citit. Chiar dacă nu aș fi reușit să scriu această carte acum, sunt sigură că aș fi scris-o la un moment dat pentru că, nu știu să spun exact de ce, glasurile copiilor din carte nu mi-ar fi dat pace și ar fi continuat să-mi ceară, să mă roage, poate, să le fac auzite.

Teodor, protagonistul cărții, este un băiețel de aproximativ 9 ani, crescut printre „copii ai străzii”, deși nu este orfan. Este un personaj cu o sensibilitate aparte, care are sarcina de a purta mesajul cărții către cititori. Ca scriitoare, ți-a fost mai greu sa construiești un astfel de personaj decât unul adult, ca în romanele precedente?

Și da și nu. Da pentru că e riscant să spui o poveste prin vocea și ochii unor copii și nu pentru că uneori eu însămi mă simt înăuntrul meu un copil (oricât de ridicol ar suna asta).

„Purgatoriul îngerilor” abordează o temă cutremurătoare, la care sunt sensibili mulți oameni – povestea copiilor răpiți, care – am aflat din cartea ta – sunt mai mulți decât ne închipuiam. Cum te-ai documentat pentru acest roman?

Am citit foarte mult pe marginea acestui subiect, atât articole din presa din România, cât și din străinătate. M-a ajutat foarte mult și campania făcută de Jurnalul Național chiar pe acest subiect. Am stat de vorbă cu polițiști de la secțiile de urmăriri, oameni de la diverse asociații. Am abordat subiectul din toate unghiurile, inclusiv din perspectiva unor părinți care au trecut printr-o astfel de pierdere. Pe măsură ce citeam, aflam și descopeream lucruri despre această lume îmi devenea tot mai clar că trebuie să acopăr acest subiect.

Descrierile acestui „purgatoriu al îngerilor”, al lumii în care trăiesc copiii nimănui sau copiii răpiți sunt atât de puternice încât nu putem să nu ne întrebăm: a existat în proximitatea ta o astfel de poveste? Cum de ești atât de empatică cu situația acestor copii?

Cineva îmi spunea zilele trecute că, după ce îmi citește o carte, tot ceea ce credea că știe despre mine este pus sub semnul întrebării; și asta prin prisma faptului că în viața de zi cu zi dau mai degrabă impresia de fragilitate, de slăbiciune, ceea ce nu e deloc departe de adevăr. Atunci când scriu, însă, găsesc în mine curajul de a mă pune în locul personajelor și nu mă jenez deloc să scriu tot ceea ce simt. Eu sunt în scris așa cum nu pot fi în viața reală.

Și ca să răspund îndeaproape întrebării tale, nu, nu a existat nicio astfel de poveste în proximitatea mea, însă în perioada în care m-am documentat despre astfel de cazuri petrecute în țară și în lumea largă am trăit o mică parte din dramele tuturor. Pentru că într-adevăr, sunt foarte empatică, iar uneori e foarte greu să fii așa. Am stat luni de zile prinsă în acea lume și deseori m-am întrebat dacă la finalul cărții voi mai putea ieși vreodată cu adevărat de acolo.   Recunosc faptul că deseori mi-a fost greu să „trăiesc” printre personajele cărții, să povestesc tot ceea ce văd acolo, fără să simt nevoia să intervin sau pur și simplu să ies. Mă bucur însă că, spunând povestea lor, am spus-o și pe a altor mii și mii de copii din întreaga lume.

Drama lui Teodor și a celor ca el este surprinsă din multiple perspective – a familiei, a presei, a polițiștilor care investighează cazul și chiar a oamenilor simpli, care se intersectează cu ei. A fost dificil să construiești tot acest mozaic de povești?

A fost necesar. Mi-am dorit să spun povestea din toate perspectivele, s-o spun în toată profunzimea ei, chiar dacă uneori mi-am dat seama că va fi dificil de citit. Însă, scopul meu nu a fost acela de a-l proteja pe cititor, dimpotrivă, aș spune, a fost acela de a-l arunca cu totul în lumea de zi cu zi a celor dispăruți și chinuiți, de a-l face să înțeleagă ceea ce trăiesc ei. Am încercat să arăt și partea bună a presei, dar și neajunsurile ei, am arătat cu ce se confruntă polițiștii, dar și cât de mult îi consumă această meserie. Am arătat că primejdiile pândesc la orice colț și că uneori e vorba de întâmplare și de arbitrar, mai puțin de alegere și liber-arbitru.

Unele situații din viață le judecăm exclusiv în alb și negru. Viziunea romanului tău ne contrazice însă. Personaje dintre cele mai dure au sclipiri de umanitate (spre exemplu, stăpânul Sabad). De ce ai simțit nevoia să-i prezinți astfel?

Pentru că pur și simplu așa cred eu că este lumea, așa e omul, și bun și rău. Proporția face diferența. Și intenția. Uneori poți face rău fără să-ți dai seama, însă atunci când o faci cu bună știință, calculat, atunci e de neiertat. Omul nu este o ființă perfectă, dar este perfectibilă. Iar eu cred că uneori, în fața bunătății, răul se topește.

Am încercat, așa cum am făcut și în celelalte două cărți ale mele, să nu judec, ci să-l las pe cititor să facă asta. Să fie descoperirea lui și totodată să fie și o (re)descoperire a propriei persoane.

Fiecare dintre noi are o influență mai mică sau mai mare asupra celor cu care intră în contact, iar uneori o vorbă bună, spusă într-un moment critic poate fi exact colacul de salvare dintr-o situație aparent fără ieșire. Conștient sau nu, ne punem amprenta asupra celor din jur, împrumutăm de la ei, le dăm ce au nevoie. E un transfer permanent.

Una dintre mărcile stilului tău ca scriitoare este folosirea analizei psihologice pentru a sonda trăirile personajelor. A fost greu, cât ai scris romanul, să trăiești printre atât de multă suferință? Te-ai simțit încărcată de emoțiile personajelor pe care le-ai creat?

Da, mi-a fost mai greu ca niciodată. Poate și din cauza faptului că scriam despre copii, a căror vulnerabilitate mă impresionează în mod deosebit, dar și prin prisma faptului că am muncit doi ani la această carte, timp în care am fost „captivă” în această lume subterană a răului, am „împrumutat” din trăirile lor, din nevoia de afecțiune și din lipsuri. Uneori e greu să rămâi prezent în viața de zi cu zi, atunci când o parte din tine trăiește într-o altă lume. Imaginară poate, dar atât de reală pentru tine.

Teodor este un tip de personaj de la care cititorii au mult de învățat. În ciuda situației dramatice prin care trece, el se situează cumva deasupra. Nu-l frâng nici răutatea, nici violența, nici lipsurile, pentru că are o speranță de care se agață. Cât de importante crezi că sunt visurile în viața unui om?

Copiii sunt vulnerabili, dar au și o anume inocență care îi face uneori să vadă lumea altfel decât o vedem noi, așa cum poate n-ar strica să o putem privi la orice vârstă. Iar uneori tocmai acea inocență îi salvează.

Așa cum am lăsat de multe ori de înțeles în carte, binele este o alegere. Așa cum este și răul, de altfel. Dar, atâta timp cât nu lași răul să-ți întunece întreaga existență, cât nu-l lași să-ți anihileze orice perspectivă, atunci există speranță pentru orice.

Uneori, a avea un vis este mai important decât visul însuși. Pentru că dorința de a-l împlini angrenează întreaga ființă și n-o lasă să abandoneze. Fără visuri – indiferent cât de imediate sau de concrete ar fi ele – omul ar fi o ființă dezorientată, fără direcție. Visul îl ajută să-și adune toate energiile – creative, raționale, fizice – pentru a ajunge să se împlinească.

De care dintre personajele cărților tale ești cel mai atașată? Pe care-l iubești cel mai mult?

Să știi că e adevărat ce se spune despre scriitori și anume faptul că nu vor putea niciodată să numească doar un personaj drept „preferat”. Toți sunt „copiii” tăi, toți sunt născuți din tine, din ceea ce ai tu mai bun, mai intim, mai profund. Așa că n-am să pot face nici eu asta, dar îți pot spune de ce-i iubesc pe toți. Tomas H. este cel care  mi-a deschis această lume, este cel care mi-a împlinit visul de a deveni scriitoare (că tot vorbeam mai sus de visuri), cel care m-a făcut să mă descopăr, care a dat sens tuturor trăirilor mele interioare, cu care mult timp n-am știut ce să fac. Eu i-am dat viață lui Tomas H., iar el mi-a arătat lumea, mi-a făcut cunoștință cu cititorii, m-a făcut să ajung la ei. Pe Ema și pe frații ei îi iubesc pentru că m-au ales să le spun povestea, una în care s-au regăsit – din păcate – mult prea mulți dintre cei care au citit-o. Teodor mi-a dat curajul de a coborî în Infern și de a spune lumii ce-am găsit acolo.

Ce simți că ți-a adus ție această a treia poveste pe care ai dăruit-o cititorilor tăi?

Mulți dintre cei care au citit cartea mi-au spus să acum privesc lumea altfel și că nu mai pot să nu se întrebe ce mănâncă, unde dorm și care este povestea care i-a adus pe oamenii și copiii străzii acolo. O prietenă îmi scria zilele trecute că această carte a schimbat-o și dacă altădată poate ar fi întors capul când ar fi trecut pe lângă ea, acum s-a oprit s-o privească direct în ochi pe o tânără a străzii, căreia i-a vorbit și i-a dat o bucată de pâine. Cartea mea a făcut-o să se întrebe unde va dormi în acea noapte, după ce își va fi cumpărat o sticlă de bere cu ultimul mărunțiș. Am cititori care mi-au spus că pur și simplu au citit cartea repetându-și în gând „e ficțiune, e ficțiune”, conștienți că se confruntă de fapt cu crudul adevăr. Alții mi-au zis că nu mai pot trece indiferenți pe lângă nefericirea oamenilor străzii și că cei pe care altădată nici măcar nu-i vedeau acum le bântuie gândurile și sufletele.

Așadar, această carte mi-a adus exact ceea ce speram, iar pentru asta le mulțumesc cititorilor mei. Mi-am dorit ca ea să nu-i lase indiferenți și se pare că nu o face.

Spuneai într-un interviu televizat că ești o „purtătoare de povești”. Ce alte povești mai porți în tine? Ne așteptăm curând la un al patrulea roman?

Am subiecte și povești de spus încât să-mi ajungă pentru încă o altă viață. Poate nu toate se vor concretiza în cărți, dar acelea care o vor face sper să însemne ceva nu doar pentru mine, ci și pentru cei care le citesc. În ceea ce privește următorul roman, pot spune doar că încă nu m-am apucat de el. Sunt în continuare captivă în lumea copiilor dispăruți, ca și când încă ar avea nevoie de mine. Nu știu exact ce mai am eu de făcut acum, dar o să am răbdare și o să mă apuc de următoarea carte abia atunci când vocile lor se vor liniști, când copiii nu vor mai vrea să mă țină de mână.