Cei mai mulți dintre noi au crescut cu poveștile în care prințul și prințesa, după ce au depășit obstacole dificile, au primit răsplata de a trăi împreună „fericiți, până la adânci bătrâneți”. Deși nu multă lume recunoaște, cumva și la maturitate ne place să credem în această idee – că există suflete-pereche, promisiunea unei fericiri profunde și de durată, persoane care, odată întâlnite, ne completează în mod desăvârșit. Unii cred în această idee, alții, mai sceptici, se situează exact la polul opus și privesc cu circumspecție atât la instituția căsătoriei, cât și la genul acesta de relație monogamă. Se pare că, în general, o abordare de mijloc este destul de rară în ce privește subiectul iubirii. Prin intermediul filmelor, romanelor și a mentalităților care ne guvernează civilizația, fie idealizăm iubirea, fie dăm cu ea de pământ. Poate acesta este marele merit al volumului „Ce se întâmplă în iubire” de Alain De Botton, combinație interesantă de roman și eseu, un adevărat studiu de caz al iubirii. Autorul prezintă fără idealizare și preconcepții, dar și fără pesimism o relație de lungă durată cu toate cele bune sau mai dificile ale sale.

Folosindu-se de povestea lui Rabih Khan și Kirsten, Alain De Botton evidențiază toate etapele prin care trece, în general, o relație de iubire. De la iubirea romantică, proprie debutului acestui sentiment, când tindem să idealizăm subiectul afecțiunii noastre, trecând prin momentele de descoperire a intimității în doi și până la etapele în care cuplul începe să se înstrăineze, să înșele, să se acuze și să conștientizeze ce este iubirea de fapt – toate evenimentele posibile într-o relație de durată sunt analizate de Alain De Botton cu luciditate și înțelegere. De fapt, scriitorul britanic ne prezintă o poveste obișnuită a unei relații de iubire. Ea pare neobișnuită doar pentru că, de cele mai multe ori, cel puțin în privința acestui subiect, nu prea spunem lucrurilor pe nume. De fapt, „Ce se întâmplă în iubire” știm cu toții la un moment dat, chiar dacă până să ajungem la momentul revelației sperăm ca povestea noastră să fie cea ieșită din comun – în sensul bun al expresiei.

Rabih și Kirsten se întâlnesc întâmplător pentru un proiect la care lucrează împreună, se îndrăgostesc, se căsătoresc, au doi copii și presupunem că, după ce au parcurs drumul plin de obstacole al relației lor de cuplu, au șansa de a trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Iată că poveștile copilăriei trebuie înțelese în altă cheie la maturitate: obstacolele apar nu înainte, ci după căsătorie, iar conviețuirea cu persoana iubită înseamnă construirea unui proiect în doi „până la adânci bătrâneți ”, cu efort zilnic.

Fiecare capitol al cărții urmărește o etapă a iubirii în cuplu (cu corespondență în viețile noastre, ale tuturor): de la romantism până dincolo de el, trecând prin momentele nașterii copiilor și a tentațiilor adulterului. Rabih și Kirsten observă cât de des sunt întrebați „Cum v-ați cunoscut?”, dar nimeni nu întreabă „Cum e să fii căsătorit de-atâta timp?”. Autorul subliniază că începutul iubirii se bucură de o atenție disproporționată pentru că pentru romantic „el conține într-o formă concentrată tot ce este semnificativ în ceea ce privește iubirea în ansamblu”. Însă, după ce intervin obligații legate de copii, certuri din cele mai neînsemnate și penibile motive, rutina și înstrăinarea ce mai rămâne din acea iubire de început? „Sunt căsătoriţi de şaisprezece ani şi totuşi Rabih se simte gata de căsătorie abia acum, în ultima vreme. Şi nu e paradoxul la care vă gândiţi. Dat fiind că o căsătorie îşi predă lecţiile importante doar celor care s-au înscris la întreaga programă, e normal să nu fii pregătit înaintea ceremoniei, ci după – eventual după un deceniu sau două. Rabih recunoaşte că doar un artificiu de exprimare îi permite să susţină că a fost căsătorit o singură dată. Ceea ce a părut în mod convenabil doar o relaţie acoperă de fapt atât de multe evoluţii, deconectări, renegocieri, distanţări şi întoarceri emoţionale, încât, la drept vorbind, a trecut prin cel puţin zece divorţuri şi recăsătoriri – dar cu aceeaşi persoană” observă Alain De Botton.

De altfel, autorul descrie evoluția relației dintre cei doi încă din primele pagini ale cărții: „El și Kirsten se vor căsători, vor suferi, își vor face adeseori griji în privința banilor, li se va naște mai întâi o fată, iar apoi un băiat, unul dintre ei va avea o aventură, vor exista perioade de plictiseală, uneori le va veni să se omoare unul pe celălalt și, în câteva rânduri, să se sinucidă. Abia asta va fi adevărata poveste de iubire”. Ceea ce sugerează Alain De Botton este că o relație de lungă durată presupune o maturizare emoțională, renunțarea la idealurile romantice sau cele care implică perfecțiunea celuilalt. Alain De Botton nu ne lasă să ne facem iluzii. Ne introduce în „laboratorul” iubirii și ne dezvăluie toate detaliile reacțiilor chimice care o produc. Rupe vraja care învăluie de obicei acest sentiment și ne lansează provocarea de a privi iubirea dintr-o altă perspectivă – mai interesantă, pentru că este cea pe care o trăiesc cei mai mulți oameni zi de zi.

Voi ce credeți despre modul cum abordează Alain De Botton această temă?