La doi ani după succesul fulminant înregistrat cu „Fata din tren”, scriitoarea britanică lua o reţetă deja încercată, o întorcea pe toate feţele, îi adăuga şi mai multă confuzie, ambiţie şi complexitate şi încerca să treacă ceea ce poartă numele de pragul „celei de-a doua cărţi publicate”. Cu alte cuvinte, după un debut literar vândut în milioane de ediţii şi transformat într-un film cu succes de box-office, Paula Hawkins ne curtează cu „În ape adânci”. Dacă se ridică sau nu la nivelul predecesoarei sale, îţi spunem în rândurile de mai jos!

Vom începe cu evidentul: „În ape adânci” nu ne tentează cu cuvântul „fată” în titlu, laitmotiv al unei mari părţi dintre thriller-ele psihologice lansate în ultima perioadă, între care se numără opere precum „Fata dispărută” sau „The Girl with the Dragon Tattoo”(tradusă la noi „Bărbaţi care urăsc femeile”). Însă chiar dacă ocoleşte acest artificiu devenit deja clişeu, „În ape adânci” vorbeşte despre acelaşi lucru: de data aceasta, nu despre o fată, ci despre un grup de fete sau femei, care sfârşesc în acelaşi fel, înecate într-un loc plin de superstiţii, întunecat, numit Bulboana înecaţilor.

Iar romanul începe prevestitor cu două afirmaţii care îi redau perfect conţinutul: „Unele lucruri ar trebui date uitării / Altele nu” („The Numers Game, Emily Berry) şi „Ştim acum că amintirile nu sunt fixe sau îngheţate, (…), ci sunt transformate, dezasamblate, reasamblate şi recategorisite de fiecare dată când le evocăm” („Halucinaţii”, Oliver Sacks). Exemplificarea lor vine rapid, sub forma unui pasaj din cartea scrisă de unul dintre personajele romanului, Nel Abbott, în care Libby, o adolescentă acuzată de vrăjitorie, e scufundată contra voinţei ei în apele râului de un grup de bărbaţi, pierzându-şi viaţa.

Suntem transportaţi apoi, ca într-un vârtej, în Anglia zilelor noastre, în orăşelul Beckford, aflat în apropiere de Newcastle, pe unde curge un râu care formează o bulboană în care de câteva secole femeile mor înecate din propria voinţă sau împotriva ei. E un loc întunecat din care Jules Abbott a evadat, însă în care trebuie să se reîntoarcă atunci când află că sora sa mai mare, Nel, a fost găsită moartă. Ştiind cât îi plăcea să înoate, femeia e convinsă că nu e vorba de sinucidere la mijloc, dar nepoata sa, fiica adolescentă şi impulsivă a lui Nel, Lena, afirmă clar şi răspicat că mama sa şi-a luat viaţa.

Prin intermediul multiplilor naratori, din care majoritatea, dacă nu chiar toţi, necreditabili, încep să ni se dezvăluie fapte şocante, unul după altul. Înainte să moară, Nel lucra la o carte scandaloasă, despre femeile înecate în râu, care avea să zguduie din temelii micuţul oraş, femeia își câștigase mai mulţi duşmani decât prieteni, şi mulţi ar fi avut de profitat de pe urma morţii sale. Cea mai bună prietenă a Lenei, Katie Whittaker, s-a sinucis tot în Bulboana Înecaţilor, nu cu mult timp în urmă, iar Louise, mama ei, o consideră vinovată pentru gestul ei pe Nel şi fascinaţia sa pentru femeile care sfârşeau astfel. Jules poartă amintirile unei copilării în care a fost traumatizată de mult mai frumoasa şi mai cuceritoarea Nel, şi, odată plecată de acasă, a refuzat să mai vorbească cu ea, respingându-i apelurile disperate chiar şi când aceasta părea speriată, înaintea morţii sale. În scenă mai intră poliţistul Sean Townsend, cu un trecut la fel de tulbure, a cărui mamă s-a sinucis tot în râu şi al cărui tată începe să uite tot mai des ceea ce face. E un mozaic la care se adaugă soţia lui Sean, Helen, directoarea şcolii, o femeie autoritară, dar ştearsă, Erin, inspectorul de poliţie retrogradat de la Londra, trimisă să investigheze cazul în aparenţă „mărunt”, clarvăzătoarea Nickie Sage, Mark Henderson, un profesor chipeş care ascunde, la rândul lui, ceva, Josh, fratele lui Katie şi fiul mai mic al lui Louise Whittaker, şi aşa mai departe.

Nu vom nega faptul că „În ape adânci” este, la un moment dat, un hăţiş de personaje. Dacă în „Fata din tren” Hawkins a jonglat cu măiestrie cu 4 naratori necreditabili, aici sunt mai mult de 10. Fiecare are un secret, o poveste de spus, se minte pe el, îi amăgeşte pe cei din jur, are ceva de ascuns, şi fiecare are legătură cu cel puţin una dintre femeile înecate. Vocile lor seamănă, naraţiunea alternează, unii vorbindu-ne la persoana I, alţii păstrând o urmă iluzorie de obiectivitate prin utilizarea persoanei a III-a, ceea ce accentuează şi mai tare sentimentul de confuzie.

La fel ca în „Fata din tren”, autoarea fascinează prin curajul de a contura protagonişti gri sau chiar întunecaţi. Hawkins nu se teme de faptul că a creat mai degrabă anti-eroi decât eroi, iar dacă la finalul cărţii te vei trezi descoperind că nu ai niciun personaj preferat, află că aceasta a fost probabil şi intenţia autoarei. De la infideli la laşi, de la impulsivi la certaţi cu legea, criminali cu sânge rece şi profitori, avem toată pleiada de „villains” posibilă.

Cu toate acestea, cu greu vei reuşi să laşi cartea deoparte. Utilizând un ton sumbru, presărat cu descrieri care dau fiori, cu evocări pe care cel mai adesea nu le înţelegi, jonglând cu trecutul şi prezentul, Hawkins dovedeşte încă o dată că ştie cum să îşi captiveze cititorii. „În ape adânci” e genul de carte pe care vrei să o închei dintr-o singură lectură, pe care nu o poţi lăsa din mână, al cărei mister te simţi obligat să îl pătrunzi. Iar „sperieturile” sunt acolo: de la apariţiile fantomatice ale moartelor la fiorii supranaturali, dozaţi însă cu moderaţie, până la descoperirea că în Beckford nu mor numai femeile disperate, ci mai degrabă dispar cele nesupuse, cele de care bărbaţii vor să scape, elementele care te ţin treaz noaptea sunt la ele acasă.

Ceea ce ne duce la actualitatea subiectului. „În ape adânci”, cu poveştile despre femei ucise şi despre bărbaţi-monştri, e în ton cu acuzaţiile de discriminare sexuală ale momentului. Dă voce unor personaje feminine puternice, vehemente chiar şi atunci când sunt aduse la tăcere. Deşi realizezi la un moment dat că cele mai interesante eroine este foarte posibil să fi fost cele care au dispărut, naraţiunea nu își pierde din forţă. Iar această perspectivă feminină, cu câteva rezerve, referitoare mai ales la caricaturizarea personajelor masculine, e unul dintre marile atuuri ale romanului.

Desigur, nu putem uita de componenta de mister, de thriller psihologic. Deşi vei avea impresia că factorul „wow”, al dezvăluirii incitante e mai puţin şocant decât în „Fata din tren”, nu te lăsa amăgit de aparenţe. Ca un Hitchcock în miniatură, Hawkins se pregăteşte să dea lovitura de graţie în chiar ultimele pagini ale cărţii.

Deşi nu la fel de minuţios alcătuită ca „Fata din tren”, mai ambiţioasă şi poate mai plină de defecte, „În ape adânci” se numără, fără urmă de îndoială, printre cărţile momentului, ale cărei drepturi de ecranizare au fost deja cumpărate de DreamWorks Pictures, aşa cum ne spune chiar coperta cărţii.

Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre? Ai citit „În ape adânci”, de Paula Hawkins?