Când ne gândim la autorii preferați, probabil că fiecare dintre noi are în minte un număr de motive pentru care le este recunoscător fiecăruia în parte. Spre exemplu, lui Petre Țuțea îi mulțumim pentru „verbul” său mușcător, pentru analizele atât de lucide și pentru felul în care rațiunea împletită cu pasiunea se transformă într-un instrument atât de precis, cu care poate ajunge până la esențe. Lui Dostoievski îi putem mulțumi pentru că a mers atât de departe în explorarea lumii fascinante care este sufletul omului, ne-a arătat Infernul, însă ne-a ridicat și în Paradis – și, la fel, Dante sau Shakespeare. Îi putem mulțumi lui Eminescu, cel care a oferit o expresie atât de rafinată sufletului românesc și l-a conectat la universalitate sau lui Caragiale, „cel care a simțit enorm și a văzut monstruos”. Sunt mulți scriitori cărora le datorăm câte ceva în formarea noastră și fiecare dintre noi poate adăuga câteva nume pe această listă cu totul subiectivă.

Cât îl privește pe Irvin Yalom, profesorul emerit de psihiatrie de la Stanford și cel care a dezvoltat modelul de psihoterapie existențială ne bucurăm că una dintre pasiunile sale a fost beletristica. Yalom a pătruns pe tărâmul literaturii cu tot „bagajul” de cunoștințe acumulat în anii de psihoterapie și ne-a învățat să privim lucrurile cu totul altfel. Și poate că această perspectivă inedită este ceea ce ne atrage la romanele și povestirile sale cel mai mult – bineînțeles, pe lângă stilul său confesiv, încărcat de emoție, care-l face pe cititor să empatizeze. Cine a citit „Plânsul lui Nietzsche”, „Călăul dragostei”, „Privind soarele în față”, „Mama și sensul vieții” sau „Minciuni pe canapea” probabil că îi va fi recunoscător lui Yalom că, indirect, i-a dezvăluit ce lume bogată există în fiecare dintre noi. Dincolo de istoria de viață a unei persoane, care poate fi și reprobabilă de multe ori, există o ființă vulnerabilă care strigă după ajutor. La aceea s-a străduit Yalom să ajungă în îndelungii ani de psihoterapie, iar nouă, cititorilor săi ne-a dezvăluit, fără stridență, această perspectivă umanistă.

Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru este o carte care nu trebuie ratată chiar și din unicul motiv că este ultima pe care o va mai scrie Yalom în viața sa. Este o carte valoroasă atât prin confesiunea uneori brutal de sinceră, cât și prin fotografiile din arhiva personală care însoțesc aceste memorii. Cine a încercat să-și facă o imagine despre omul din spatele cărților enumerate mai sus va fi surprins: da, Yalom este și cum așa cum îl intuiam, dar și mult mai mult peste ce ne putem imagina.

Cartea se deschide cu un scurt episod autobiografic, o întâmplare din copilărie, care poate părea fără o semnificație deosebită – tachinări între copii. Oare cine n-a făcut așa ceva în viața lui? Le încadrăm la capitolul copilării și trecem mai departe. La 85 de ani, Yalom ne mărturisește că s-a trezit în miez de noapte, plângând, din cauza unui coșmar. Cu 73 de ani în urmă, a strigat-o pe o fetiță, atrăgătoare, dar cu fața plină de pete roșii, „Hei, Pojar!”. Tatăl acesteia a făcut doar un scurt exercițiu de stimulare a empatiei cu adolescentul Yalom de atunci: „Cum te-ai simți dacă…”. Episodul rămas sigilat în memorie, prin acțiunea timpului, revine în conștiință, cu peste șapte decenii mai târziu. Capitolul se numește „Nașterea empatiei” și ne putem gândi că sunt multe motivele pentru care Yalom l-a ales pentru debutul cărții sale. Empatia este o calitate indispensabilă unui psihoterapeut, însă și un indicator al inteligenței emoționale. Empatia, capacitatea de a intui emoțiile, trăirile persoanei de lângă noi este esențială în relațiile interumane. Iar dacă Yalom ne vorbește despre ea în chiar debutul cărții sale putem să socotim că este un îndemn de a-i citi viața și de a-l înțelege, într-un mod profund.

Vom rămâne surprinși de multe confidențe pe care autorul le face în memoriile sale: relația tensionată și rece cu mama sa, tatăl mai mult absent și prea puțin hotărât, casa modestă dintr-un cartier dubios și periculos, visul de a fi salvat de un străin impresionat de capacitățile sale intelectuale.

O figură mai mult decât interesantă este soția sa, Marylin, prima și singura iubire din viața lui Yalom, femeia căreia i-a fost mereu credincios, dar nu din motive religioase, pentru că Yalom recunoaște că s-a înstrăinat de religia părinților săi. Marylin i-a fost totodată și mentor, întotdeauna alături în momentele când trebuia să ia o decizie în plan profesional.

În confesiunea lui Yalom putem descoperi întregul său parcurs profesional, de la anii petrecuți pe băncile școlii până a ajuns la Stanford, cea de-a doua lui casă. Sesizăm momentul în care dragostea pentru literatură a câștigat definitiv bătălia din sufletul său și asistăm la geneza marilor sale romane. Călătorim mult alături de Yalom, în locuri exotice sau în miez de civilizații, unde a ajuns urmându-și cariera sau pur și simplu în vacanță. Întâlnim oameni deosebiți, ca Viktor Frankl sau Rollo May, care s-au intersectat la un moment dat cu scriitorul. Iar remarca din finalul volumului ne poate lăsa o tristețe adâncă: „Am avut întotdeauna, undeva, în mintea mea, un teanc de cărți așteptând să fie scrise, dar acum nu mai am. Sunt sigur că după cartea asta nu mai urmează niciuna. Prietenii și colegii mei oftează când le spun. Au auzit-o de-atâtea ori. Dar mă tem că de data asta e adevărat”.

Ne consolează însă faptul că, la bilanțul vieții, Yalom poate fi mulțumit. A avut o femeie minunată alături, copii și nepoți iubitori, Stanford-ul și oameni din toate colțurile lumii care i-au trimis mereu cuvinte de mulțumire. „Cum să nu rezonez” spune autorul „cu cuvintele lui Zarathustra, eroul lui Nietzsche: Asta a fost viața? Atunci, hai, încă o dată!”