Din păcate, ziua de 5 august a tăiat adânc în sufletul admiratorilor literaturii, care au pierdut una dintre cele mai profunde voci, cea a uriașei Toni Morrison. Prima femeie de culoare câștigătoare a unui Premiu Nobel, una dintre cele mai mari scriitoare ale tuturor timpurilor, una dintre cele mai oneste voci ale comunității afro-americane: parcă epitetele cu care am putea-o descrie pe autoarea care ne-a dăruit „Cântecul lui Solomon” nu mai sărăcesc.

Dintr-o operă de o magnitudine extraordinară, care cuprinde titluri precum „Sula”, „Beloved”, „Jazz” sau „Ajută-l, Doamne, pe copil”, „Cântecul lui Solomon” se relevă nu numai ca fiind titlul care practic a făcut-o pe Morrison celebră, dar și ca cea mai complexă operă a sa, un caleidoscop briliant, cu o construcție internă genială. Publicat în 1977 și câștigător al unui National Book Critics Circle Award și citat ca argument pentru care Morrison a primit în 1993 Premiul Nobel, romanul pe care l-am ales pentru Cartea săptămânii este cu adevărat o operă „bigger than life”, așa cum par să fie și unele dintre personajele sale.

Una dintre caracteristicile de seamă din „Cântecul lui Solomon” este bogăția sa simbolistică. Mulți l-au asemuit cu cărțile lui Gabriel  Garcia Marquez și într-adevăr vei regăsi aici elemente de realism magic, dar funcția lor este mai degrabă aceea de a reda la nivel metaforic revolta personajelor, nu de a le individualiza într-un anumit context. Cu alte cuvinte, deși protagoniștii lui Morrison pot zbura, comunică cu fantomele sau își amână la nesfârșit moartea, ei realizează aceste „miracole” ca o modalitate de a se scutura de destinul lor tragic, de a evada.

Motivul „zborului” e primul evocat și cel mai potent de la nivelul întregii narațiuni. „Cântecul lui Solomon” începe cu ipostaza aproape magică a nașterii lui Macon Dead al Treilea. Mama sa însărcinată, fiica singurului doctor de culoare din oraș, decedat la ora începerii narațiunii, nu e primită în spital în anii 30. Martoră a suicidului unui agent de asigurări care „zboară” de pe acoperișul spitalului, Ruth intră în travaliu și obligă astfel „sensibilii” doctori să țină cont de prezența sa și să spargă „puritatea” rasială a stabilimentului.

Pe parcursul întregii sale existențe, dorința de a zbura îl va bântui pe Macon, inițial sub forma viselor, apoi ca o înclinație nenaturală, dar tot mai puternică. Morrison nu ne oferă un protagonist de culoare oprimat; dimpotrivă, Macon, poreclit Milkman (tr.red, „lăptar”) de către unul dintre personajele cărții din cauza faptului că mama sa avidă de dragoste îl alăptase până la vârste înaintate, e fiul celui mai bogat „negru” din oraș, un bărbat care putea rivaliza din punct de vedere al finanțelor și cu albii. Mai mult, de mic, Macon a părut să fie privilegiat față de surorile mai mari, atenția sa fiind disputată între mama ce îl iubește mai presus de orice și îl face țintă unică a afecțiunii sale și tatăl care îl tratează rece, dar care vrea să îl pregătească pentru menirea de a-i fi unic moștenitor.

În aceste circumstanțe, singurul loc în care adolescentul Milkman se simte bine în pielea sa este casa mătușii Pilate, puternică, o personalitate bizară și impetuoasă care se află în conflict cu fratele său din cauza unui motiv neștiut pentru mult timp, și care trece totuși peste orice impedimente pentru a-și salva nepotul. Mai mult, Milkman se îndrăgostește de verișoara sa, Hagar, nepoata lui Pilate, o fată frumoasă. dar cu un temperament dificil, pentru care protagonistul nostru devine centrul existenței.

Anii trec și răsfățatul și neliniștitul Milkman devine un bărbat obișnuit să i se facă pe plac, suficient de bogat și arătos pentru a schimba iubitele ca pe ciorapi, care își abandonează prima dragoste adevărată din aceleași motive pentru care nu face nimic cu viața sa: teama și plictiseala. Atunci când prietenul său cel mai bun se înscrie însă într-o organizație violentă ce ucide albi din răzbunare, când Hagar, rănită de despărțire, decide că vrea să îl omoare, iar o comoară bizară amenință să dea viețile tuturor peste cap, Macon realizează că singura modalitate prin care poate scăpa este aceea de a fugi, de a evada, de a „zbura”, așa cum i-a fost mereu menit.

Academia Suedeză care a oferit premiul Nobel lui Toni Morrison a apreciat-o pentru faptul că reprezintă o voce atât de profundă și de vibrantă a unei comunități. Desigur, „Cântecul lui Solomon”, este, înainte de toate, o carte a afro-americanilor, a foștilor sclavi care își caută cu asiduitate identitatea. Din acest punct de vedere, corelația cu celălalt Cântec al lui Solomon („Cântarea Cântărilor”) și cu efectele Exodului asupra poporului evreu, e perfectă. Deși sclavia a fost abolită în America anilor 30-60, personajele sale de culoare realizează că, în continuare, toți își doresc să ia „viața unui negru”, de la bărbații albi violenți la femeile de culoare mult prea posesive până la „negrii” înșiși, la rândul lor împinși la agresivitatea asupra propriului neam de aceeași societate.

Iar fascinația față de nume, importanța acordată acestora, face la rândul ei parte din epopeea evadării, a căutării unei case, a unei identități. Din multe puncte de vedere, întregul edificiu din „Cântecul lui Solomon” este ridicat pe nume și pe puterea lor. Obiceiul stăpânilor de sclavi de a da nume aleatorii acestora e împrumutat mai târziu și încetățenit. Bunicul protagonistului e primul Macon Dead (Macon cel Mort), nume rezultat dintr-o neînțelegere și atribuit de un funcționar alb beat și nepăsător. Fidel destinului care i-a fost astfel pecetluit, acesta moare mai târziu ucis de albi. Fiul său, Macon Dead al Doilea, e tot mort, dar mort emoțional, incapabil să se bucure de viață fiindcă tot ce vrea e să agonisească pentru a ocoli soarta tatălui. Al treilea Macon Dead, protagonistul nostru, conchide că toate lumea îl vrea mort: mama, tatăl, iubita, prietenul cel mai bun. Cel mai fascinant personaj al romanului, Pilate, își primește numele aleatoriu, prin frunzărirea unei Biblii, așa cum se întâmplă și în cazul surorilor lui Macon, Magdalena zisă Lena și Corinthians. Personajele țin cu dinții de numele lor, indiferent de sursă, agățându-se fizic de ele, precum Pilate, care își poartă prenumele scris pe hârtie și agățat de ureche, până la Macon „Milkman”, care caută asiduu originea tuturor numelor și o găsește în cele din urmă în miticul Cântec al lui Solomon.

Atât de profund afro-americană, „Cântecul lui Solomon” este totuși o carte universală datorită dragostei. Indiferent de culoarea pielii, indiferent de nume, toate personajele lui Morrison tânjesc la unison după dragoste. Unii mor din lipsa ei, alții ajung să ucidă în numele său, unii dau naștere pentru a compensa lipsa de iubire. Cele mai puternice dintre toate fiind legăturile de familie, relațiile indisolubile care fac această carte unică.

Dar, până la urmă, cele mai importante cuvinte care au fost vreodată exprimate despre „Cântecul lui Solomon” îi aparțin Fostului Președinte Barack Obama și vom încheia lăsându-te în compania lor: „este o carte la care mă gândesc atunci când mi-i imaginez pe oameni trecând prin greutăți. Și nu e doar durere, dar se află în ea și bucurie și glorie și mister”. Până la urmă, este ceea ce face o carte „bigger than life”, o carte care nu are cum să moară cât timp vor mai fi încă oameni.

Tu ce părere ai despre alegerea noastră de la Cartea Săptămânii? Ai citit „Cântecul lui Solomon” de Toni Morrison?