Până la apariţia primei sale cărţi, Deborah Harkness era o reputată profesoară cu specializare în istoria ştiinţei secolului al XVII-lea, respectiv momentul de graţie când vânătoarea de vrăjitoare şi superstiţiile cedau în sfârşit în faţa legilor fizicii, promulgate drept adevăruri absolute de către Newton. Şi totuşi, s-a întrebat istoricul nostru, ce s-ar fi întâmplat dacă fizicienii nu ar fi avut în totalitate dreptate, iar vampirii, vrăjitoarele şi demonii nu erau doar rodul fanteziei colective, ci cât se poate de reali? Ar fi supravieţuit ei, mai protejaţi de întunericul necunoaşterii? Şi dacă da, unde s-ar fi aflat în prezent?

Astfel a luat naştere „Cartea pierdută a vrăjitoarelor”, primul roman din trilogia All Souls, urmat de „Şcoala nopţii” şi „Cartea vieţii”. Publicată în 2011, cartea a devenit instantaneu un bestseller New York Times şi va fi transformată într-un serial ce îi are în rolurile principale pe Teresa Palmer şi Matthew Goode. Cu alte cuvinte, avem în faţa ochilor cel mai nou succes din categoria urban fantasy, în care magia se împleteşte în mod cu totul neobişnuit cu cea mai pură ştiinţă, în care vampirii s-au mutat din castelele lor în laboratoare, iar vrăjitoarele studiază ştiinţe umaniste.

Diana Bishop e protagonista Cărţii săptămânii noastre, ultima dintre urmaşele clanului de vrăjitoare Bishop, victime ale vânătorii de vrăjitoare din Salem. Însă eroina noastră nici nu vrea să audă de vrăji, nu după ce părinţii ei au murit şi au lăsat-o orfană la o vârstă fragedă. Nu e limpede de ce protagonista învinuieşte magia pentru pierderea pe care a suferit-o, cu excepţia unui eveniment destul de dramatic ce a implicat-o pe mama sa, hipnotizată de o întindere perfect calmă de apă, şi fiinţe mai mult sau mai puţin umane atacând-o pe fetiţa Diana, complet lipsită de apărare. Diana respinge încercările mătuşii sale de a o educa pentru a-şi ţine sub control potenţialul şi, în ciuda faptului că e mai puternică decât ar dori să recunoască, fata aduce magia la tăcere şi preferă în schimb să studieze intens.

Ceea ce ne-o aduce la incipitul romanului în Biblioteca Bodleiană a Oxford-ului, acolo unde studiază pentru specializarea sa în alchimie. Are în faţă un manuscris străvechi, aparţinând colecţiei Ashmole, cu numărul 782, şi încearcă să se opună instinctului care îi cere să folosească magia pentru a-l studia, preferând rigoarea unui om de ştiinţă. Însă ciudata carte îi trezeşte la viaţă toate instinctele de fiinţă supranaturală, înfiorând-o, iar eroina descoperă curând că e vorba despre un palimpsest din care lipsesc trei pagini, în care regulile alchimiei nu se aplică şi care are cuvinte ascunse prin magie, pe care le poate citi doar atunci când lumina cade într-un anumit fel pe pagină. Simţind că intră pe teritoriul nepermis, Diana cedează manuscrisul bibliotecii, dar problemele ei abia acum încep.

Curând află că a rupt o vrajă veche, cea care ţinea ascuns cel mai important manuscris al fiinţelor supranaturale, Cartea pierdură a vrăjitoarelor. Fiindcă Diana şi suratele sale nu sunt singurele fiinţe fantastice care păşesc pe pământ. Acestora li se adaugă vampirii, chipeşi, bogaţi şi nemuritori, dar şi demonii, geniali, cu firi artistice şi un strop imprevizibil de nebunie. Toate tânjesc după cartea pierdută fiindcă fiecare nădăjduieşte că va găsi acolo răspunsul la întrebările care îi frământă: vrăjitorii îl cred sursă a celor mai puternice vrăji, vampirii îl consideră cheia supravieţuirii lor, iar demonii speră să le explice rostul existenţei.

Diana pare să fie singura capabilă să „cheme” acest manuscris vrăjit, care a răspuns doar atingerii ei. Ceea ce transformă Oxford-ul într-un lăcaş al supranaturalului, atrăgând demoni, vampiri şi vrăjitoare însetaţi nu de cunoaştere, ci de darul Dianei.

Dintre aceştia, Matthew Clairmont e de departe cel mai captivant. Vampirul are o vârstă venerabilă (te lăsăm pe tine să descoperi cât de bătrăn e) şi a fost dintotdeauna fascinat de Ashmole 782, căutându-l neîncetat. Specializat în biochimie şi neuroştiinţă, alege să o protejeze pe Diana de ceilalţi membri ai elitei supranaturale, deşi are propriile motive pentru a dori manuscrisul. Pasionat de darwinism şi implicat într-un studiu al ADN-ului supranatural care ar putea zgudui din temelii lumea, vampirul devine rapid nu doar protectorul, ci şi curtezanul Dianei.

Nu mai rămâne decât ca vrăjitoarea să descopere că are puteri ascunse şi că a folosit continuu magia, în ciuda încercării sale de a o aduce la tăcere. Atunci când la multitudinea de probleme se adaugă şi crime cu autor necunoscut, ce par să indice faptul că vampirii nu mai pot crea, iar întreaga lume supranaturală e pe buza prăpastiei, slăbită, Manuscrisul salvator capătă o importanţă colosală.

Comparată cu Stephenie Meyer, cu Dan Brown, cu Anne Rice, Deborah Harkness stăpâneşte tot acest Turn Babel de ştiinţă şi supranatural cu o fantezie bogată. Autoarea dă tot ce are mai bun, punându-ne la picioare cunoştinţele sale bogate. „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” e un compendiu al conceptelor ştiinţifice caracteristice secolului al XVII-lea, un micro-manual de alchimie împletit cu noţiuni de bio-chimie, cu divagaţii pe seama darwinismului şi cu incursiuni în viitorul nesigur al umanităţii. Opera e marcată de o bogăţie aproape extraordinară a detaliului: de la vinurile străvechi pe care numai un vampir de o vârstă venerabilă le mai poate ascunde în pivniţă, la mese fastuoase descrise în amănunt, plonjând în lumea artei şi a ştiinţei, această „carte despre cărţi”, cum a numit-o Harkness, numără peste 600 de pagini.

Da, la un moment dat va fi greu de digerat. „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” nu e Twilight şi nici „Îngeri şi demoni” a lui Brown, ci opera de suflet a unei profesoare pasionată de a aduna cât mai multe cunoştinţe. În prima ei jumătate, acţiunea lâncezeşte, iar la un moment dat te vei întreba când vor lua sfârşit după-amiezile petrecute la bibliotecă, cinele savuroase ale lui Matthew şi ale Dianei, escapadele la yoga în care singura problemă este să nu te relaxezi atât de tare încât să ajungi să levitezi.

Dar cartea săptămânii noastre te va recompensa pentru toată răbdarea! Ultimele 100 de pagini sunt acţiune pură, iar personajele vor părăsi la un moment dat primitorul Oxford şi superbele sale biblioteci, ajungând în castelul vampirului din Franţa şi în reşedinţa vrăjitoarelor din America, adevărate tentaţii pentru cititorii „muritori cu sânge cald”.

Bineînţeles, povestea de dragoste îşi are locul ei. Diana şi Matthew nu pot ceda ispitei şi se vor îndrăgosti în ciuda faptului că uniunea dintre o vrăjitoare şi un vampir e „interzisă” şi nemaivăzută. Dincolo de pasiunea pe care Harkness reuşeşte să o conjure cu talent, apropierea lor convinge mai ales datorită intereselor comune: adevărul este că de multă vreme nu ni s-a părut atât de interesantă comuniunea a doi oameni de ştiinţă.

Dat fiind faptul că Deborah Harkness se află la primul său roman, putem să îi trecem cu generozitate cu vederea pasul mai lent şi dorinţa neostoită de a ne oferi cât mai multe detalii. Lectura te va satisface pe deplin dacă te afli în căutarea unei poveşti despre magie văzută din perspectivă ştiinţifică; aici, nimeni nu e mai specializat decât autoarea noastră.

Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre? Ai citit „Cartea pierdută a vrăjitoarelor”? Dacă nu, ai de gând să o faci? Te tentează şi serialul?