Comparată cu Gabriel Garcia Marquez datorită inserţiilor de realism magic din scrierile sale, Isabel Allende face parte cu mândrie din galeria scriitorilor latino-americani de renume internaţional. Vei regăsi în scrierile ei tot ce e caracteristic literaturii continentului sud-american: un stil adesea flamboaiant, întâmplări cu pecete de supranatural strecurate printre fapte cotidiane de un realism tulburător, personaje complexe. Dar ceea ce individualizează Cartea Săptămânii noastre, Casa spiritelor, înscriind-o în istoria literaturii, este caracterul ei epic, de sagă de familie impresionantă, întinsă pe durata a patru generaţii şi surprinzând o perioadă tulburătoare din istoria statului Chile între paginile sale.

Casa spiritelor e, fără îndoială, un roman cu greutate, atât din punct de vedere fizic, dar şi ca încărcătură. Este exact motivul pentru care suntem cu atât mai impresionaţi de faptul că romanul e chiar debutul lui Allende, respins iniţial şi publicat în cele din urmă în Buenos Aires în 1982. Părticica sa de ghinion s-a risipit însă o dată ce a văzut lumina tiparului: cartea a devenit un hit instant, fiind tradusă de atunci în 37 de limbi şi ecranizată într-un film cu Meryl  Streep, Jeremy Irons, Winona Ryder, Glenn Close şi Antonio Banderas, care nu s-a bucurat însă de acelaşi succes precum opera literară.

Ceea ce nu putem contesta este faptul că Isabel Allende a fost, prin naştere şi destin, cea mai potrivită persoană pentru a scrie Casa spiritelor. Nepoata Preşedintelui statului Chile, Salvador Allende Gossens, exilată alături de familia sa, având de-a face cu opresiunea politică, scriitoarea a descris revoluţia paşnică a comuniştilor şi pe cea mult mai radicală a militarilor dintr-o perspectivă a cărei autenticitate nu o poţi contesta. Însă implicarea autoarei a mers mult mai departe de atât: personajul reprezentativ al romanului, Clara del Valle Trueba, despre care Allende afirma că e cea mai iubită plăsmuire din toate cărţile sale, a avut-o drept sursă de inspiraţie pe bunica sa, dotată cu puteri supranaturale, o fiinţă specială, ce ţinea întreaga familie unită în jurul său, a cărei moarte i-a întristat atât de tare soțul, încât a hotărât să vopsească toate mobilele în negru.

Cu puternice rădăcini în viaţa autoarei, povestea din „Casa spiritelor” începe cu familia dell Valle, alcătuită din Nivea şi Severo, dar se axează pe cele două fiice ale lor: cea mare, Rosa, o frumuseţe cu aspect de sirenă, cu păr verde, chip perfect şi forme ademenitoare, şi cea mai mică, Clara, clarvăzătoare şi dotată cu puteri telekinetice. Superba Rosa atrage curând atenţia lui Esteban Trueba, un bărbat dotat cu o forţă şi o ambiţie covârşitoare, şi se logodeşte cu acesta, mai degrabă în urma insistenţelor sale decât din iubire. Cu toate acestea, soarta nu le surâde: Rosa moare otrăvită din accident, în locul celui vizat, tatăl său, care candida pentru o funcţie politică importantă. Esteban se retrage la moşia de la ţară, pe care o pune în curând pe picioare graţie unui amestec de forţă, violenţă şi viziune, devenind rapid un om înstărit. Atunci când decide, după 9 ani, că trebuie să îşi ia şi o soţie, bărbatul se îndreaptă către casa care îi era deja familiară şi o curtează pe acum deja tânăra Clara, care acceptă imediat, bazându-se, în stilul propriu, pe o viziune pe care o avusese. Aşa începe epopeea ce se va întinde pe patru generaţii, ce va traversa perioade tulburi şi ne va face cunoştinţă cu personaje unul şi unul, cu drame amoroase, tensiuni sociale şi politice, inserţii supranaturale, în cel mai pur stil al realismului magic.

Înainte de toate, Casa spiritelor” este o combinaţie abilă între evocare voalată a unor evenimente istorice cât se poate de reale şi fantezie clocotitoare. Referindu-ne la prima parte, trebuie să te atenţionăm că este cazul să citeşti printre rânduri, deoarece Allende nu e niciodată clară în ceea ce priveşte evenimentele narate, care sunt doar sugerate. Romanul e vag localizat geografic, într-o ţară din America Latină (pe care o ghicim a fi Chile), Allende se referă şi la figuri istorice importante, precum „Preşedintele” sau „Poetul”, evitând însă să fie prea explicită.

Lucrurile stau cu totul altfel atunci când vine vorba despre realismul magic. În primele pagini ale romanului facem deja cunoştinţă cu un câine, Barabas, mare cât un cal, cu un unchi care zboară, folosindu-se de o invenţie proprie şi cu o fetiţă dotată cu puteri supranaturale. Viziunile Clarei sunt acceptate cu seninătate de toate personajele, iar abilităţile sale telekinetice (o regăsim adesea mişcând o masă cu trei picioare) şi conversaţiile cu cei morţi sunt la ordinea zilei. Mai târziu, eroina are grijă să se întoarcă sub formă de spirit, ghidând şi după moarte viaţa iubitei ei familii.

Însă Allende îşi stăpâneşte perfect incursiunile în supranatural. Există o structură abilă a romanului: în prima sa parte, realismul magic străluceşte, pur şi simplu, dar, pe măsură ce evenimentele inspirate din realitate se precipită şi devin turbulente, inexplicabilul ia o pauză.

Nu e singura simetrie dominantă la nivelul Casei spiritelor”. Cele patru generaţii sunt toate reflectate de câte o femeie, al cărei nume simbolizează albeaţa, puritatea, claritatea: Nivea, Clara, Blanca, Alba. Cele patru sunt legate de un singur bărbat, Esteban Trueba, a cărui forţă impresionantă e suficientă pentru a compensa absenţa celorlalte personaje masculine notabile.

Nu înseamnă că „Casa spiritelor” suferă din acest punct de vedere. Chiar dacă e greu să afirmi că toate personajele lui Allende sunt complexe, multe dintre ele fiind simple schiţe ce servesc unui scop unic, majoritatea au cel puţin o trăsătură care ne reţine interesul. Puternice, slabe, temperamentale, idealiste sau pur şi simplu excentrice, ele reuşesc să ne determine să ne implicăm emoţional în naraţiune, să cădem pradă farmecului său şi să nu ne plictisim nici măcar o dată pe parcursul celor 440 de pagini ale ediţiei în limba română.

Iar stilul bogat în detalii, vivid al autoarei, nu are cum să nu te cucerească. Allende reuşeşte combinaţia ideală de a fi o observatoare fină, surprinzând psihologia personajelor ei cu acurateţe, o povestitoare cu har, captivându-ne cu istorisirile sale, dar şi o autoare cu o imaginaţie de invidiat. Laolaltă, toate aceste caracteristici îi atrag comparaţia cu Garcia Marquez şi o transformă într-una dintre cele mai importante reprezentante ale literaturii universale.

Desigur, „Casa spiritelor” nu este perfectă. La un moment dat, tendinţa lui Allende de a-şi împărţi personajele în „bune şi rele” devine supărătoare, Esteban Trueba fiind singurul căruia i se permite o ambiguitate morală. De asemenea, multe dintre evenimente sunt previzibile chiar şi pentru cei care nu sunt experţi în istoria sud-americană: acordând o atât de mare importanţă viziunilor Clarei şi convingându-ne de faptul că acestea nu pot greşi, Allende ucide suspansul în momentul în care ne prezintă o anumită premoniţie a acesteia, legată de un personaj extrem de important (nu ţi-o vom deconspira, spre deosebire de autoare).

Cu toate acestea, „Casa spiritelor” este o lectură obligatorie, mai ales acum, pe final de an, când încercăm să ne împăcăm cu lista de cărţi must-read, un clasic a cărui fantezie şi caracter epic se potriveşte de minune cu iarna.

Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre? Ai citit „Casa spiritelor de Isabel Allende?