„A fost odată, în orașul Fes, un povestitor ca nimeni altul. Numele lui era Goha (…)”. Astfel începe „Căsătorie de plăcere”, roman semnat de scriitorul de origine marocană Tahar Ben Jelloun, câștigător al premiului Goncourt. Să nu ne lăsăm însă înșelați de atmosfera cărții, care, la debut, amintește de „1001 de nopți”. „Căsătorie de plăcere” este un roman dur, care dezvoltă o multitudine de teme. Rasismul este cea mai importantă dintre acestea. „Deși este exagerat să spui că nebunia înseamnă ceilalți, ceilalți se fac, totuși, vinovați de ceva, de multe chiar. Hassan își purta crima nu pe chip, ci pe tot corpul. Era negru și era pedepsit pentru neajunsul de a se fi născut astfel. (…) Va trebui să aflăm cândva de ce culoarea pielii determină în asemenea măsură destinul oamenilor, de ce pe unii îi salvează, iar pe alții îi trimite direct în iad.”

Goha, povestitorul neîntrecut din Fes, spune, în piața din orașul vechi, povestea lui Amir, iar la începutul romanului avem senzația că ne amestecăm cu acea mulțime pestriță pentru a asculta și noi o istorisire uimitoare. Aflăm, așadar, povestea lui Amir, băiat care provenea dintr-o familie respectată de negustori, care descindea din neamul profetului. Amir, un bărbat frumos și onest, care nu sărea peste niciuna dintre cele cinci rugăciuni zilnice, trăia împreună cu soția sa, Lalla Fatma, la Fes, oraș care, pe vremea aceea, „încă întorcea spatele lumii”.

Debutul acțiunii romanului este plasat de autor în anii 50, dar informația cumva se disipează, sub influența atmosferei atemporale a cărții (cel puțin în prima jumătate). Marocul, așa cum îl descrie Tahar Ben Jelloun, are parfum de mirodenii exotice. Ieșim în medina alături de protagoniștii romanului sau însoțim caravanele care merg săptămâni la rând prin deșert și ne vine greu să credem că aceste lucruri se întâmplă la mijlocul secolului 20.

Amir este negustor de condimente, obligat să călătorească periodic în Senegal. Religia îngăduie unui musulman aflat departe de casă să încheie o „căsătorie de plăcere”, cu condiția să o sprijine financiar pe soția sa. În călătoriile în Senegal, Amir o cunoaște pe Nabu, o africană frumoasă, cu care are o relație pasională, total diferită de cea cu Lalla Fatma, luată de soție la insistențele părinților.

În prima jumătate a cărții povestea curge lent, iar autorul insistă asupra detaliilor care construiesc atmosfera exotică a Marocului sau Senegalului. Îl urmărim pe Amir din ce în ce mai îndrăgostit de Nabu, până în punctul când hotărăște ca aceasta să devină cea de-a doua soție a lui (conform religiei, musulmanii aveau dreptul la patru soții). Nabu este însă de culoare, ceea ce va determina reacții dure din partea Lallei Fatma, a copiilor și cunoscuților lui Amir. Doar Karim, fiul lui Amir cu o ușoară întârziere mintală, o acceptă.

Casa negustorului Amir devine un teren de luptă, iar Lalla Fatma face orice îi stă în puteri pentru a o izgoni pe Nabu (apelează și la magie neagră). Cea de-a doua soție însă nu ripostează. Nașterea gemenilor lui Nabu constituie un punct de răscruce în viața familiei, cu atât mai mult cu cât se petrece un fapt straniu: unul dintre copii este alb, iar celălalt, complet negru.

După moartea lui Amir, în cea de-a doua jumătate a romanului, urmărim destinele gemenilor Hassan și Houcine și pe acela al lui Salim, nepotul lui Amir și fiul lui Hassan.

Deși suntem în Marocul ultimelor decenii ale secolului 20, manifestările rasiste devin tot mai agresive. Timpul nu mai curge lent în această parte a povestirii, iar evenimentele se precipită. Hassan, fiul de culoare al lui Amir și Houcine, cel care nu-și trădează sângele african încearcă să-și găsească un rost și o identitate. Același lucru îl va face și Salim, pe care căutarea de sine îl va purta prin deșert, prin țara natală a mamei sale, în aventuri periculoase.

„Neagră, complet neagră, pielea mea era neagră până pe tălpi, de parcă le-aș fi vopsit cu tuș. (…) La ce bun să pomenesc de pielea albă a bunicului meu? Nimeni nu mă credea, nu-mi lua în serios povestea pe care o spuneam. Pielea neagră era identitatea mea (…)”. Acestea sunt gândurile lui Salim, un personaj al cărui destin va fi hotărât doar de culoarea pielii sale.

Un personaj interesant este Karim, fiul lui Amir cu Lalla Fatma. Scriitorul folosește pretextul unui handicap mental, o ușoară întârziere pentru a descrie caracterul special al acestui personaj. La nașterea lui Karim, moașa spusese că acesta are „o inimă pură, albă ca mătasea” și aceleași cuvinte despre băiatul său le aude Amir și la moschee.

Karim este un personaj de contrast, pentru că nu aparține niciuneia dintre lumile aflate în conflict, ci se situează deasupra tuturor. În ciuda felului său greoi de a vorbi, Karim apelează la limbajul direct al dragostei și bunătății, dincolo de culoarea pielii interlocutorului. Iar agresiunea și violența sunt singurele lucruri de condamnat în viziunea sa.

Credeți că v-ar plăcea romanul Căsătorie de plăcere?