Contextul politic internațional tot mai tensionat al ultimei perioade, împestrițat de conflictele dintre Statele Unite ale Americii și Iranul, „primăvara arabă”, amenințările nucleare, toate aceste evenimente accentuează interesul pe care societatea occidentală îl manifestă față de viața din interiorul statelor musulmane. E la fel de rău precum ne imaginăm? Sunt aceste țări focare de extremism religios care vor ajunge să infesteze în cele din urmă și societățile libere? Sau, dimpotrivă, ideea unei democrații iraniene nu este posibilă decât prin intermediul colaborării cu propriul său popor? Astfel de preocupări sunt cele care te pot apropia de o carte precum „Citind Lolita în Teheran”, poate mai actuală și mai fascinantă acum chiar și decât în 2003, la publicarea sa.

Memoriile profesorului universitar și scriitoarei Azar Nafisi, emigrată în 1997 din Teheran și azi rezidentă în SUA, au fost bestseller New York Times, petrecând peste 100 de săptămâni pe lista celor mai bine vândute opere și traduse în 32 de limbi. Cu toate acestea, ceea ce a aprins succesul Cărții săptămânii noastre nu e numai fascinația pentru subiectul captivant: în Teheranul sfârșitului de mileniu, o fostă profesoară reunește șapte dintre cele mai inteligente studente ale sale pentru a citi câteva dintre operele fundamentale ale literaturii engleze, printre care se numără și „Lolita” sau „Mândrie și prejudecată”. Dimpotrivă, „Citind Lolita în Teheran” a fost, pe cât de apreciată, pe atât de contestată (dar ce altă carte „mare” nu cunoaște același tratament?). Din păcate, foarte puțini critici au avut de comentat asupra stilului sau conținutului său, majoritatea atacând fie tonul superior, intelectual al autoarei, fie, mai grav, atitudinea sa pro-americană. De aici și până la momentul în care Nafisi a fost acuzată că este un colaborator neoconservator al guvernului Bush, care a determinat în mod indirect sau nu chiar invazia americană din statele musulmane, nu a mai fost decât un pas.

Firește, la Cartea de la ora 5 vom renunța la interpretarea politizată a „Citind Lolita în Teheran” și te vom încuraja să descoperi memoriile cu mintea plină de toleranță, indiferent de convingerile tale personale cu privire la necesitatea intervenției occidentale în Iran, Irak, Afganistan. Pentru că, deși nu putem contesta faptul că opera pe care ți-o prezentăm azi este și o incursiune în viața din Republica Islamică în anii ce preced Revoluția din 1978-1981, până la finalul decadei nouăzeci, precum și o ilustrare a condiției femeilor din această perioadă, cartea este în egală măsură o scrisoare de dragoste față de literatură, una dintre cele mai frumoase pe care le-am întâlnit.

Una dintre particularitățile „Citind Lolita în Teheran” este refuzul autoarei de a se supune regulilor, de la preferințele personale până la necesitatea expunerii cronologice. Cartea începe cu iniţiativa lui Azar Nafisi de a organiza un book club cu totul inedit, în Teheran, format numai din femei, profesoara și câteva dintre studentele sale alese, ale cărui opere sunt în majoritate titluri de seamă ale literaturii engleze. Fetele se întâlnesc în secret, conștiente că ceea ce fac e ilegal și că le poate atrage pedepse dureroase, dar incapabile să reziste. Cu timpul, diminețile de joi petrecute împreună în fiecare săptămână, timp de doi ani, vor fi nu numai sfidarea lor tăcută față de un regim totalitar și patriarhal, dar mai ales singura șansă la supraviețuire, singura lor oportunitate de a-și păstra individualitatea sub vălul care pare să le șteargă complet.

Citind Lolita în Teheran” este împărțită în 4 secțiuni, fiecare corespunzând uneia dintre cele 4 cărți clasice citite. Partea întâi, „Lolita”, ilustrează reuniunile clubului de carte, plonjează în viețile studentelor „fetele mele”, așa cum le numește Nafisi, a căror simbioză cu Lolita lui Nabokov este realizată magistral. Așa cum Humbert Humbert și-a camuflat actele criminale sub încercarea de a ne-o prezenta pe Lolita nu așa cum e (în ipostaza reală, cel mai bine sintetizată prin numele său adevărat, Dolores – „durere” în limba spaniolă), ci așa cum vrea el să fie, și femeile în Iran sunt, în concepția lui Nafisi, transformate după imaginația și fantezia bărbaților aflați la conducere, fie ei clerici, ayatollah-i sau pur și simplu soți, frați sau tați.

A doua parte a memoriilor se depărtează de ideea clubului de carte și revine pe firul memoriei, prezentând tinerețea lui Nafisi. În „Gatsby”, avem parte, conform similitudinii cu romanul lui Fitzgerald, de cea mai efervescentă atmosferă din „Citind Lolita în Teheran”. Inițial participantă la revoluția care a pus capăt unuia dintre cele mai liberale regimuri din istoria Iranului și l-a înlocuit cu un totalitarism religios, Nafisi se îndepărtează tot mai mult când realizează că ceea ce tinerii doreau, mai multe drepturi și o independență în care influența occidentală dispărea cu desăvârșire, se transformă într-o societate fără drepturi, fără independență și animată de ura față de „imperialismul american și sionismul”. În perfect acord cu tematica principală, actul lui Nafisi de a preda studenților de la Universitatea din Teheran „Marele Gatsby” și de a supune apoi cartea unui proces, în stilul celor desfășurate în mod consecvent în regimul totalitar, este o altă mișcare de geniu. Cu studenții cei mai radicali religios pe post de acuzatori, o tânără educată pe post de avocat al apărării și Nafisi ca unic martor, cartea însăși, această secțiune e una dintre cele mai inteligente și mai profunde meditații referitoare la rolul cărților.

Următoarele secțiuni nu mai sunt intitulate după personajul principal, ci conform autorului. „James” (dedicată studiului lui „Daisy Miller” de Henry James) și Austen (în care tinerele de la clubul de carte discută „Mândrie și prejudecată”) povestesc anii războiului dintre Iran și Irak, pacea fragilă, lumea și mai nesigură de după conflict și în cele din urmă decizia lui Nafisi de a părăsi Iranul și de a emigra în America.

Citind Lolita în Teheran” este, din multe puncte de vedere, un paradox. Cartea este organizată în capitole mici, într-o ordine aparent necronologică, rod al unei minți strălucite, cu o înclinație evidentă spre analiză. La un moment dat, chiar Nafisi se întreabă dacă nu a disecat prea profund conținutul operelor sale preferate pentru a mai fi capabilă să scrie cu emoție. Cu toate acestea, multe aspecte ale memoriilor par dezacordate: unele evenimente sunt tratate prea sumar, la altele se face referire la un anumit moment, pentru a fi abandonate și apoi reluate aparent fără sens. La un moment dat e posibil să te pierzi printre atâtea nume și referințe și să constați că unele persoane importante din viața autoarei, precum soțul sau copiii, apar sumar, pentru ca diverși studenți să fie descriși „de-a fir a păr” fără a avea vreodată un rol esențial de jucat în economia cărții.

Un alt aspect disecat de critică este tonul aparent superior, autosuficient al lui Nafisi. Poate fi cineva prea citit, prea inteligent pentru a nu mai ajunge la sufletul cititorului? Deși fără urmă de îndoială sfâșietoare, multe dintre evenimentele tragice ale cărții nu te ating, iar simpatia acordată personajelor este uneori diminuată de faptul că, în ciuda inconvenientelor prin care trece, Nafisi pare a fi, în mod incredibil, o favorită a sorții, ale cărei acte de rebeliune (refuzul de a purta văl, dorința de a preda doar ceea ce vrea) sunt acceptate chiar de către cei mai severi lideri ai comunităților intelectuale, care fac „o excepție” numai pentru ea.

Dincolo de aceste aspecte și a faptului că, uneori, „Citind Lolita în Teheran” e mai dificil de citit și poate stagna în fața ochilor tăi, cartea e nemaipomenită ca declarație de dragoste către literatură. Cuvântul scris este marea iubire a lui Nafisi și acest lucru e evident. Fiecare clasic invitat în paginile acestei cărți sugerează o legătură simbolică cu evenimentele externe, dar, de la Lolita la Gatsby și la Daisy Miller, fiecare protagonist de o moralitate îndoielnică e salvarea femeilor și bărbaților prinși într-o societate care îi depersonalizează. Dacă autoarea descrie la un moment dat cum se pierdea în văl și în veștmintele largi, anulându-se mintal până la dispariția completă, actul de a citi este singurul refugiu adevărat și solid al acestor condamnați. Și, din acest punct de vedere, „Citind Lolita în Teheran” este alegerea perfectă pentru Cartea săptămânii noastre.

Spoiler alert: încheiem cu o avertizare. Dacă nu ai citit „Lolita”&co, ai grijă, deoarece Nafisi se comportă precum un adevărat profesor și va considera că ai făcut-o, dezvăluind aspecte esențiale ale acțiunii cărților discutate.

Tu ai citit „Citind Lolita în Teheran”? Ce părere ai despre alegerea de la Cartea săptămânii noastre?