Trăim într-o lume în care basmele au murit sau, dimpotrivă, tot ceea ce s-a scris vreodată este, sub o formă sau alta, un basm repovestit? Dacă te numeri printre cei care cred cu tărie în a doua parte a enunțului nostru, atunci „Copila de zăpadă” de Eowyn Ivey va veni ca o (foarte) plăcută surpriză. Până la urmă, e cea mai strălucitoare nestemată într-o literatură în care repovestirile după basme celebre abundă, în care Cinder de Marissa Meyer sau A Court of Thorn and Roses de Sarah J. Maas au avut parte de un succes neașteptat.

Dacă Meyer și Maas au atins însă mai degrabă inima fanilor, „Copila de zăpadă” a îmbinat succesul de casă cu cel de critică. Poate cea mai notabilă distincție este nominalizarea pe lista de Pulitzer din 2013, cu siguranță o onoare pentru un roman de debut care avea drept punct de pornire un basm rusesc.

Născută, crescută și locuind și acum în Alaska, Ivey e specialistă atunci când vine vorba despre întinderile nesfârșite de zăpadă, atotcuprinzătoare, înconjurate de acea aură de magie și de misticism pe care o mai regăsești doar în basme. Autoarea recunoștea că sursele sale de inspirație au fost numeroase și enumera, pe lângă basmul popular Snegurocika și repovestirea The Snow Child de Freya Littledale, și povestea Little Daughter of The Snow de Arthur Ransome.

Nu te teme, însă, nu miroase nimic a Disney în „Copila de zăpadă”, ba dimpotrivă. Romanul ia firul basmelor vechi, cele în care micuțele sirene se sinucideau, iar vânătorul care să o salveze pe Scufița Roșie era inexistent. Și numai dacă pornești de la această premisă, intuiești că ceea ce te așteaptă nu e deloc o narațiune ușoară. Să nu uiți că te-am avertizat.

Sunt anii 20 și Ivey ne invită să poposim preț de 322 de pagini în Alaska. Solitudinea și sălbăticia sunt probabil principalele caracteristici ale celui mai întins stat american, iar autoarea reușește să le dozeze perfect în povestea sa. Mabel și Jack, un cuplu trecut de prima jumătate a vieții, se mută din Pennsylvania la capătul lumii pentru a uita de incapacitatea de a face copii. Cei doi și-au pierdut singurul urmaș cu aproape 10 înainte, bebelușul născându-se mort, iar între ei, rana sângerează încă. Mabel nu poate uita că soțul său nu i-a stat alături, iar Jack nu-și poate ierta gestul. Și, deși pământul necuprins din Alaska e pentru femeie o nouă șansă, solitudinea nu face decât să cimenteze golul din suflete.

Singurătate, frig, o cabană care te închide între pereții ei, lipsă de comunicare, tăcere atât de grea încât cade și pe umerii cititorului: primele pagini din „Copila de zăpadă” sunt greu de digerat. Singura scânteie de viață pare să parvină din partea vecinilor Benson, o familie cu trei băieți, a cărei singură prezență feminină, mama Esther, este o adevărată bombă de energie într-un început de roman de altfel static, gri și întunecat.

E însă suficient un singur moment de tandrețe între Mabel și Jack pentru a înțelege că autoarea, deși e la romanul de debut, are extraordinara capacitate de a te face prizonierul personajelor sale. Cei doi soți, într-o scenă ce palpită de magie, se bat cu bulgări într-o ninsoare feerică și apoi clădesc împreună o fetiță de zăpadă, un simbol al copilului nenăscut, pe care o echipează cu mânuși și fular, căreia îi sculptează chip și îi colorează buze roșii ca focul.

Cuvântul „magie” a fost ultra uzitat atunci când vine vorba despre descrierea „Copilei de zăpadă”, dar rămâne în continuare cel mai bun. Pentru că ceea ce urmează acestei scene e atât magie de basm, dar mai ales magie de construcție literară. Deși Ivey nu va șterge niciodată cu totul tușa de melancolie ce abundă în paginile sale, din momentul în care Mabel și Jack descoperă că fetița de zăpadă a dispărut și că în locul ei apar pași mici și misterioși, ce par întrupați de nicăieri și care dispar în pădure, speranța este infuzată, mai întâi cu timiditate, apoi cu putere atât în sufletele protagoniștilor, dar și ale noastre.

Am spus că prima constantă a statului Alaska este solitudinea, iar a doua sălbăticia. Dacă perechea fără copii o întrupează perfect pe prima, Copila de zăpadă este a doua. Inițial timidă, apoi din ce în ce mai îndrăzneață, fetița blondă pe care Mabel și Jack o zăresc în jurul colibei le poposește în casă, le iluminează viețile și le fură inima cu tandrețe.

Iar aici intervine misterul, atât de necesar în orice basm, și avertizarea. Amintindu-și de o poveste adorată în copilărie, Mabel e convinsă că Faina, așa cum se prezintă fetița, e de fapt o ființă magică, un fel de zână născută din zăpadă și adusă la viață de dragostea și de dorul celor doi. De partea cealaltă, deși și Jack observă semne care îl uimesc, explicația sa e mult mai prozaică: bărbatul îl descoperă înghețat pe tatăl Fainei, îl îngroapă și află că mama sa murise de tuberculoză. Pentru el, fata e un fel de Mowgli al întinderilor înghețate, sălbatică, înțeleaptă, cunoscând mai bine decât nimeni tărâmurile sale și capabilă să își poarte singură de grijă.

La granița dintre poveste și viață, dintre magie și realism, „Copila de zăpadă” își urnește personajele într-un joc cu destinul. Mabel și Jack înțeleg că, pentru a-și păstra copila care îi vizitează când are chef și care dispare cu săptămânile în pustietate, părăsindu-i cu totul pe timp de vară, trebuie să îi accepte nevoia de libertate. Dar, firește, aici intervine capcana în care cad majoritatea părinților: nevoia de a disciplina un copil pe care, de fapt, îl vrei mai liber decât păsările cerului.

Marele plus și totodată marele defect al „Copilei de zăpadă” este acest amestec de realism și magie pe care vrea să îl mențină în echilibru. Misterul face parte din reinterpretarea modernă a basmelor, când punem la îndoială ceea ce este magic și îi căutăm justificații lucide. Controversa e în perfect acord cu lumea noastră, dar, totuși, Ivey se ferește cu prea multă obiectivitate de a înclina balanța într-o anumită parte. Iar aceeaşi atitudine o au și părinții de împrumut, care par să accepte când o explicație, când cealaltă. Dacă finalurile deschise te scot din minți și ești genul de cititor care dorește întotdeauna un deznodământ perfect inteligibil, atunci vălul de îndoială care cade asupra „Copilei de zăpadă” este posibil să te frustreze.

De asemenea, pe alocuri, personajele pot părea unidimensionale. Atât Mabel, cât și Jack, sunt uneori schițați cu tușe grosiere, jucând adesea pe post de arhetipuri, nu de personaje în carne și oase. Protagonista se scutură la un moment dat de acest văl, dar doar temporar.

Cu toate acestea, nu putem nega frumusețea de neegalat a „Copilei de zăpadă”. Descrierile atât de autentice și de bogate în detalii, tumultul realist al vieții în pustiurile din Alaska, ritmul atât de bine pictat al existenței de zi cu zi, toate provin din faptul că Eowyn Ivey a scris despre ceea ce cunoaște la perfecție…și se vede. Cu ale sale mistere, cu ale sale căderi de zăpadă neîntrerupte, „Copila de zăpadă” se citește ca un basm străvechi în miezul iernii și ca o doză de realism magic atât de proaspăt în arșița verii. E leacul perfect pentru caniculă, și tocmai de aceea, e recomandarea noastră.

Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre? Ai citit „Copila de zăpadă” de Eowyn Ivey?