Numeroșii fani ai serialului Game of Thrones și ai seriei „Cântec de gheață și foc” se pregătesc pentru cea mai strălucitoare festivitate la care iau parte, premiera celui de-al șaptelea sezon din cel mai popular TV show al momentului, care are loc pe data de 16 iulie în Statele Unite. Motiv pentru noi, iubitorii de literatură de la Cartea de la ora cinci, să proclamăm carte a săptămânii cel de-al cincilea volum din iubita serie fantasy, „Dansul dragonilor” de George R.R. Martin.

Criticii de peste Oceane s-au grăbit să îl compare pe Martin cu Tolkien de America, în timp ce vocile europene au fost mai puțin vehemente din acest punct de vedere, acceptând totuși geniul celui despre care legendele spun că se hrănește cu lacrimile cititorilor săi. La polul opus, sunt însă și opinii care îl conturează pe Martin drept un soi de Balzac sau un Dickens în lumea fantasy-ului, care a revoluționat acest gen.

Fie el urmaș al marelui Tolkien sau expozant al realismului pe tărâmul fecund al fantasy-ului, nu putem nega că Martin beneficiază de un succes uriaș, la ora actuală. Vedeta noastră de azi, „Dansul dragonilor”, a fost anunțată inițial în 2006, urmând a fi însă publicată 5 ani mai târziu: un interval colosal de aşteptare, care ar fi putut asfixia cariera oricui scriitor, dar care a provocat, în mod paradoxal, o și mai mare isterie la publicarea sa. E adevărat, cu tot cu ajutorul oferit generos de adaptarea în televiziune a Game of Thrones, „Dansul dragonilor” se lansa cu surle cu trâmbițe și vindea, în doar prima zi, peste 298,000 de ediții în print, audio și digital, ceea ce o transforma în cel mai mare succes din 2011 al gigantului Random House.

Iar la peste 1000 de pagini și 1,742,848 de cuvinte (în ediția din limba engleză), „Dansul dragonilor” era genul de carte a cărei lectură putea fi cu delicatețe numită „inconfortabilă”. Nici măcar împărțirea sa în două ediții nu a ajutat mai mult, niciuna dintre variante nefiind suficient de ușoară pentru a fi transportată într-o geantă și citită la metrou sau sub birou, atunci când activitatea trena la muncă. Cu toate acestea, ultimul roman publicat de Martin a făcut, așa cum ne așteptam la data publicării sale, furori.

A ajutat, firește, și faptul că, spre deosebire de precursorul său, „Festinul ciorilor” (care a narat evenimentele din sudul Westeros-ului, cu precădere), cartea săptămânii noastre readucea favoriți ai fanilor, precum Daenerys Targaryen și Jon Snow. Interesul a fost reaprins și de popularitatea serialului cu nume inspirat, în realitate, de primul roman din serie („Cântec de gheață și foc” se deschide cu cartea al cărei titlu, „Urzeala tronurilor”, a fost considerat mai incitant pentru producătorii de la HBO decât mult mai liricul „A Song of Ice and Fire”), dar focul a fost menținut viu de acțiunea mai trepidantă, de suspansul înfiorător și de cele câteva (puține, e drept) fire narative care își regăsesc rezolvarea. Toți acești factori au contribuit, unul câte unul, la succesul de casă și de critică al noii cărți cu dragoni.

Din punct de vedere al desfășurării evenimentelor, „Dansul dragonilor” urmărește evenimentele de la Zid, acolo unde Jon Snow se aliază cu sălbaticii lui Tormund Giantsbane și suscită nemulțumiri între Frații din Rondul de Noapte, care nu pot accepta cu ușurință trădarea din partea Lordului Comandant, continuă cu atacul lui Stannis Baratheon asupra Winterfell-ului condus de clanul Bolton și migrează apoi spre Orașele Libere de dincolo de Marea Îngustă, unde Arya Stark devine Nimeni, antrenându-se cu Oamenii fără chip. Îl urmăm pe Tyrion Lannister, care, evadând din Debarcaderul Regelui după ce își ucisese tatăl într-un chip cu totul nedemn de fala marelui Tywin, plănuiește să se întâlnească cu Daenerys, dar are parte în schimb de o altă surpriză, apariția lui Aegon Targaryen, fiul supraviețuitor al lui Rhaegar, salvat de cel mai bun prieten al tatălui său, Jon Connington. Între timp, Mama Dragonilor încearcă, fără a reuși, să calmeze un oraș în care sclavia nu mai există, dar pericolele pândesc la tot pasul: Fii Harpiei ucid în Meereen, iar eroina este nevoită să își închidă dragonii, care încep să se învețe cu carnea de om. Între timp, Jaime Lannister învinge ultima urmă de rezistență lăsată de Robb Stark, dar are parte, la rândul său, de o întâlnire neașteptată cu Brienne din Tarth și de una, anticipată de fani, cu răzbunătoarea Lady Stoneheart. Cersei învață la Debarcaderul Regelui că nu e bine să te pui cu Credința, iar Sansa e singura care lipsește din acest bogat peisaj.

Desigur, toate aceste fire narative se întrepătrund cu dibăcia caracteristică lui Martin, care alternează perspectivele personajelor, jonglând cu puncte diverse de opinie. Poate cel mai mare atu al seriei fantasy a momentului sunt dialogurile vii, personajele spumoase, conduse în cavalcada de a îți înrobi inima de nimeni altul decât Tyrion Lannister, piticul alcoolic, afemeiat, diform, dar plin de umanitate, cu o inimă de aur, replici colorate care s-au transformat în meme-uri și un curaj aproape incredibil.

„Dansul dragonilor” excelează, firește, și la capitolul imaginație pusă în aplicare ca într-un curs de creative writing. Martin e la fel de generos în a ne oferi detalii suculente despre mesele personajelor sale ca și în frenezia cu care descrie scene de violență și sex. Locațiile acțiunii sunt vii, creionate cu detalii unice, iar singurul pericol este acela de a nu reuși să ții pasul cu fantezia fecundă a scriitorului (sincer, ne întrebăm dacă autorul american își amintește de toate personajele, firele narative secundare și locurile pe care le-a inventat).

Dar, dincolo de toate acestea, tronează acțiunea săltăreață, suspansul și răsturnările de situație interzise cardiacilor. Credem că e inutil să mai menținem cu delicatețe cortina trasă peste moartea imprevizibilă de la finalul cărții dar, ca fani dedicați ai seriei, o vom face. Deși „Dansul dragonilor” nu are, totuși, scene care să rivalizeze cu factorul wow al morții lui Ned Stark sau cu tensiunea acerbă, oripilantă aproape, a „Nunții roșii”, să nu cazi în capcana de a crede că romanului îi lipsește doza sa de sare și piper.

Desigur, cartea are și minusurile ei. Chiar dacă reușești să treci peste dimensiunile generoase, peste pleiada de personaje, peste infinitul viu, dar uneori agasant de detalii, poți fi descurajat de ritmul mai firav al acțiunii din inima narațiunii (finalul, fie că l-ai prins sau nu în serial, compensează, însă). Per total, „Dansul dragonilor” reușește însă să redea, poate cel mai fidel, după „Urzeala tronurilor” (din nou, ne referim la carte, nu la serial), uluitoarea forță narativă a lui Martin și modul în care el a revoluționat genul fantasy: păstrând magia, dar „murdărindu-i” inocența cu conflicte, secrete, minciuni, violență și trădări și transformând ambientul de „Stăpân al Inelelor” în context mai apropiat degrabă de intrigile religioase și politice ale Evului Mediu.

Oricum, „Dansul dragonilor” este o lectură cu titlu obligatoriu în societatea de azi. Pentru dragoni, pentru dialoguri, pentru senzația alarmantă că aici nimeni nu e în siguranță sau pentru lumea complexă, uluitor creionată, noi îți recomandăm să oferi o șansă cărții săptămânii și seriei care o reprezintă. Nu îți promitem însă happy-end: vom aștepta împreună „The Winds of Winter”, penultima carte din serie, bântuiți de afirmația lui Martin: „dacă ai impresia că se va termina cu bine, înseamnă că nu ai fost atent”, parafrazându-și chiar un personaj (te lăsăm să îl descoperi singur pe care).