Bulversante, puternic solicitante emoțional, cărțile Elenei Ferrante se constituie în tot atâtea experiențe totale de lectură. Odată ce ai deschis cartea ești absorbit de universul acesteia, purtat de stilul fără „înflorituri” stilistice, cu o vrajă aproape de neînțeles, într-o odisee cu multiple semnificații în ordinea interioară a fiecăruia. Să fie incontestabilul talent narativ al scriitoarei „vinovat” de fascinația pe care o stârnesc cărțile ei? Să fie personajele puternice, complexe, care ne rămân în minte mult după ce am încheiat cărțile sau poate poveștile lor cele care ne fac să capitulăm în fața lumii imaginate de Ferrante? Probabil că o sumă a tuturor acestora și încă ceva ce pare greu de surprins în cuvinte. Un lucru este însă cert – fiecare nou volum semnat de Elena Ferrante ne produce aceeași impresie. Este și cazul romanului Fiica ascunsă, cea mai nouă apariție pe piața cărții semnată de Elena Ferrante.

„Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înșine nu reușim să le înțelegem” spune Leda, eroina romanului Fiica ascunsă. Ca și în Tetralogia napolitană, regăsim în acest volum (scris de Ferrante în 2006) multe dintre temele care o preocupă pe scriitoare. Tema maternității, relația mamă – fiică, întrebările profunde privind sensul propriului destin, lunga și sinuoasa călătorie către sine, cu toate durerile și dificultățile pe care o presupun, moștenirea unui anumit fel de a te raporta la viață transmis din generație în generație, ca un blestem și parfumul orașului Napoli se regăsesc și în Fiica ascunsă.

Leda este o femeie ajunsă aproape de mijlocul vieții, profesoară de engleză, care a trecut printr-un divorț. Fiicele sale, deja mari acum, locuiesc în Canada împreună cu tatăl lor, iar relația la distanță are avantajele sale. După aproape 25 de ani, Leda se simte eliberată de povara de a avea grijă de ele, iar în locul singurătății pe care se aștepta să o simtă, protagonista lui Ferrante încearcă un sentiment tonic de redescoperire și nou început. Ideea unei vacanțe prelungite într-un sătuc de pe Coasta Ionică, doar soarele, marea și un lung șir de zile tihnite pare cel mai bun lucru de făcut. Însă întâlnirea la scurt timp a unei familii napolitane, vorbind dialectul tinereții ei, îi trezește Ledei un lung șir de amintiri și o reflecție dureroasă asupra hotărârilor pe care le-a luat în viață. Nina, tânăra napolitană pe care Leda o cunoaște la plajă, pare a repeta o ipostază a sa din tinerețe – o viață ca o capcană, din care nu ai cum să scapi. Viețile celor două femei ajung să se intersecteze, deși, la început, Leda abia le observase pe Nina și fiica sa, Elena.

Cu forța narativă care îi este proprie, Ferrante își poartă cititorii printr-un abis emoțional, pe măsură ce personajele sale își rememorează viețile. Răni sufletești ce provin din copilărie și adolescență determină un traseu al vieții plin de compromisuri. „Mi se părea că dau înapoi rapid cu spatele spre mama mea, bunica mea, înlănţuirea de femei mute sau ţâfnoase din care proveneam” spune unul dintre personaje. Trecutul nu poate fi vindecat. Poate fi doar privit cu luciditate și înțeles. Însă pentru iertare pare a fi prea târziu.

Vouă ce carte a Elenei Ferrante v-a plăcut cel mai mult?