Considerată cea mai importantă scriitoare de naționalitate turcă, Elif Shafak devine din ce în ce mai mult o voce nu doar pentru minoritățile din țara cu un climat politic instabil, ci o speranță pentru un viitor mai bun al Europei. Autoare a 16 cărți, dintre care 10 romane, Shafak e de asemenea activistă pentru drepturile femeii și pentru libertatea de expresie, care nu reprezintă o problemă doar în țara sa natală, ci pe tot cuprinsul lumii contemporane, oricât de dezvoltați ne-am considera.

Născută la Strasbourg dintr-o mamă de profesie diplomat și educată în Europa și în Statele Unite ale Americii, Shafak a predat, de-a lungul timpului, la instituții de prestigiu precum Colegiul St Anne de la Oxford. Nu îți oferim aceste informații degeaba, ci pentru că background-ul cultural ne explică de ce autoarea e cea mai potrivită pentru a discuta despre un subiect atât de controversat ca tradiția versus modernitatea în lumea musulmană de azi.

Deși mult mai cunoscută grație bestseller-urilor sale „Cele 40 de legi ale iubirii” sau „Bastarda Istanbulului”, Shafak strălucește parcă mai intens ca nicăieri în „Onoare”. Publicat în 2012, romanul pune pe tapet spinosul subiect al „crimei de onoare”, fenomen care se produce atât de frecvent și în cosmopolita lume de azi, și o face cu atât de multă umanitate și compasiune, încât nu vei mai îndrăzni să dai din cap acuzator, dar indiferent atunci când îți trec pe la ureche știri despre el.

O bijuterie literară cu personaje complexe, în care fiecare dintre numeroșii eroi și anti-eroi au parte de capitole dedicate, cu narațiune la persoana întâi sau la a treia, „Onoare” se deschide cu un „spoiler”, autoarea alegând să ne afișeze mai întâi ceea ce considerăm că este deznodământul poveștii, urmând apoi a ne ghida pe complicatul drum de a-l înțelege. Esma Toprak, o tânără londoneză ce provine dintr-o familie de origine kurdo-turcă, se pregătește să își aducă acasă fratele achitat după o condamnare de 16 ani în închisoarea Shrewsbury. Ce e încă și mai crud e faptul că Iskender nu a ucis pe oricine, ci pe mama lor, și nu oricum, ci printr-o crimă de onoare. Cugetând cât de mult și-a dorit să își omoare la rândul ei propriul frate, Esma are însă de gând să îl primească în casa în care locuiește alături de soțul și de cele două fiice.

Shafak ne răpește rapid din acest peisaj dezolant și ne poartă mult în trecut, în 1945, într-un sat sărac de lângă Eufrat. Naze e pe cale să nască și tot ce își dorește e să facă un băiat, pentru că are deja 6 fiice acasă. Însă pe lume îi vin tot două fetițe, gemene, pe care le botează „Destul” și „Soartă” în mesajul ei de revoltă transmis către Allah. La insistențele soțului, va accepta să le numească și Jamila și Pembe.

Cele două fetițe cresc nedespărțite, capabile să își simtă una alteia cele mai mici dureri. Pembe visează să se facă marinar și să descopere lumea, ceea ce va obține atunci când, căsătorită fiind, se mută cu soțul său Adem mai întâi la Istanbul, apoi la Londra. Cunoscându-i întâiul născut, pe care îl divinizează, Iskender, botezat astfel după Alexandru cel Mare, realizăm că Pembe e biata noastră mamă ucisă de propriul fiu.

De partea cealaltă, Jamila rămâne singură din considerente pe care le vom afla mai târziu pe parcursul narațiunii, devenind Moașa Fecioară, un personaj mistic, ce aduce pe lume copii și e vraciul oamenilor săraci. Înconjurată de legende precum o aură pe care nu o dorește, Jamila trăiește într-o casă ce ascunde, pe lângă leacuri și poțiuni, un diamant de o valoare inestimabilă.

Tabloul personajelor e completat de Adem, soțul lui Pembe. Provenit dintr-o familie disfuncțională, „pătată” de rușine din cauza faptului că mama sa fugise cu un alt bărbat nemaiputând suporta violența și alcoolismul propriului soț, tot ce Adem își dorește e să fie cum nu se poate mai diferit de tatăl său. Cade însă în propria patimă, cea a jocurilor de noroc, se îndrăgostește de o dansatoare exotică pe nume Roxana și își părăsește familia pentru a-și urma inima slabă.

Rămasă singură într-o familie în care noul cap e considerat fiul pe care îl divinizează și îl numește „sultan”, dar pe care nu îl mai poate controla și de care începe să se teamă, Pembe se îndrăgostește de un bucătar chef de origine greacă, Elias. În momentul în care familia află despre nefericita aventură, începem să pricepem, din frânturi de puzzle, de ce Iskender pune mâna pe cuțit și decide că este singurul care mai poate salva onoarea familiei.

Pricepem, dar nu înțelegem. Nu până ce Shafak nu ridică miza jocului, făcându-ne martori mai întâi revoltați, și apoi aproape miloși ai detenției lui Iskender. Descoperim portretul unui tânăr pe umerii căruia, deși puternici, atârnă responsabilitatea unei familii și a unui cod de onoare deosebit de strict. Începem să realizăm că, într-o societate încă profund patriarhală, în care bărbații își pot părăsi soția pentru aventuri rușinoase, dar în care femeia rămasă singură e ucisă dacă are o aventură, cel care e obligat să înfăptuiască crima de onoare e, până la urmă, tot o „victimă”, una a „sistemului”, așa cum proorocește la un moment un personaj în carte.

Iar Shafak ne impresionează cu geniul prin care ne ajută să înțelegem un fenomen atât de complex precum crima de onoare. Din acest punct de vedere, Cartea săptămânii e poate una dintre cele mai pline de compasiune și totuși lucide opere ale literaturii. „Onoare” nu judecă, nu arată cu degetul, dar rămâne în același timp realistă, fără a absolvi păcatele pe care caută să le înțeleagă.

Un alt atu este diversitatea și complexitatea culturală, geografică, lingvistică a romanului. „Onoare” ne poartă din sărmanul și miticul sătuc de pe malul Eufratului, un loc încărcat de tradiții și de legende, și totuși mai milos și mai uman, în pestrițul și zgomotosul Istanbul și apoi în cosmopolita Londra. Personajele sale sunt turci, kurzi, englezi, africani, chinezi, asiatici sau europeni, fiecare purtându-și mai mult sau mai puțini mândri naționalitatea, dar fiecare dovedind că, dincolo de învelișul de carne și vanitate și prejudecăți are aceeași inimă.

Dacă ai citit oricare dintre celelalte opere ale lui Shafak, nu va constitui o surpriză ultima noastră apreciere: „Onoare” impresionează prin narațiunea plină de vitalitate, un atu cu atât mai important cu cât vorbim despre o carte ce pare că și-a dezvăluit punctul culminant în primele rânduri, și tot ce ne rămâne acum este să țesem împreună ițele poveștii. La acest magnetism literar contribuie și personajele rotunde, pline de viață, și alegoriile și simbolistica plină de forță a narațiunii. Din acest punct de vedere, Shafak e una dintre cele mai înzestrate scriitoare contemporane, conturând eroi plini de viață, cu o motivație profundă. Nu e de mirare că poveștile pe care le concepe ne ajung direct la inimă și că Politico a numit-o în 2017 una dintre personalitățile care ne încurajează să credem în mai bine.

Abia așteptăm să aflăm tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre! Ai citit „Onoare” de Elif Shafak? Dacă da, cum te-a influențat?