Literatura ultimilor ani ne-a învățat, printre altele, că naratorii necreditabili sunt unul dintre elementele de naratologie „pe val” și că cititorii chiar își doresc să fie înșelați, duși de nas, manipulați. Pășind pe urmele adânci ale hitului „Fata dispărută”, „Fata din tren” utilizează suspansul în dozaj extrem, apelează la personaje care nu ne spun tot ce știu și nu uită nicio secundă de răsturnările de situație. O face însă mai bine decât romanul lui Gillian Flynn? Află din rândurile de mai jos!

E imposibil să afirmi că „Fata din tren” nu a avut succes. Thriller-ul care poartă semnătura englezoaicei Paula Hawkins a debutat pe primul loc în The New York Times Fiction Best Sellers of 2015, în februarie și s-a menținut acolo timp de 13 săptămâni! La fel ca „Gone girl”, a avut însă parte și de un reviriment în ianuarie 2016 atunci când, profitând de anunțarea lansării filmului cu același nume, care îi avea ca protagoniști pe Emily Blunt, Haley Bennett, Rebecca Ferguson și Luke Evans, se cățăra din nou pe prima poziție a ilustrului top.

Și nu sunt singurele sale reușite! Romanul s-a plasat pe primul loc în topul din Marea Britanie al edițiilor hardback și a rezistat acolo timp de 20 de săptămâni, mai mult decât orice altă carte de la categoria adulți! Varianta audiobook a fost recompensată cu premiul de Audiobook-ul anului 2016, iar vânzările care depășeau 15 milioane de ediții în octombrie 2016 la nivel internațional, nu puteau nici ele fi trecute cu vederea.

Ce vrem să demonstrăm aici? Că, fără urmă de îndoială, „Fata din tren” a reprezentat un succes de public, care l-a dublat pe cel de critică (majoritatea review-urilor la adresa acestui hit au fost eminamente pozitive). Desigur, a ajutat și similaritatea (inclusiv la nivel de titlu) cu „Fata dispărută”, dar preferăm să fim obiectivi: „Fata din tren” și-a datorat succesul propriilor atuuri. Iar în ce privește atât de faimoasa asemănare cu romanul lui Flynn, noi considerăm că, deși nu la fel de șocantă, opera lui Hawkins e mult mai solid concepută!

„Fata din tren” e povestea lui Rachel Watson care, la fel ca eroina Amy Dunne din „Gone Girl”, nu e deloc o copiliţă, ci o femeie în toată firea. Dar ingenuitatea aparentă nu e doar o măsură de marketing, ci este vizibilă peste tot la nivelul romanului: de la autorii necreditabili, care își ascund păcatele, până la dezvăluirile șocante care abundă și care știrbesc aparența nevinovată a personajelor, totul se vrea o abatere de la inocență.

Dar Cartea săptămânii ne aduce cadou, împachetat cu fundiță roșie, nu un narator necreditabil, ci trei! În primul rând, caută să ne convingă Rachel cea de mai sus, o alcoolică de 32 de ani, care și-a pierdut job-ul din cauza viciului, a fost înșelată și părăsită de soț și trăiește acum alături de o prietenă tot mai sătulă de episoadele sale de beție. Deși nu mai lucrează, Rachel își urmează fidelă naveta către Londra, în primul rând, pentru că nu are ce altceva să facă, iar în al doilea pentru că astfel are ocazia de a-i spiona pe Jess și Jason, un cuplu aparent perfect, pe care nu îi cunoaște și pe care i-a botezat singură, admirându-i pentru tinerețea, fericirea și frumusețea lor. Mai mult, Jess și Jason locuiesc aproape de fostul său soț, Tom, care a păstrat casa în care a trăit alături de ea și o împarte acum cu amanta devenită soție, Anna, și fetița lor, Evie. Ascunzând în geantă sticlele salvatoare de alcool, captivată de imaginea cuplului care îi demonstrează că dragostea încă există, Rachel se apropie periculos de tare de colaps în momentul în care o vede pe Jess sărutând un străin.

Ca să își aline dezamăgirea și sentimentul că a fost a doua oară trădată, femeia face din nou abuz de alcool, iar a doua zi dimineață se trezește bătută, cu mintea încețoșată și o situație cu care se mai confruntase înainte: un episod de amnezie. Simte că a făcut ceva rău, iar cele mai rele bănuieli îi sunt adeverite în momentul în care află, din ziare, că Megan, respectiv „dulcea” ei Jess, a fost dată dispărută.

Rachel nu e singurul nostru ghid în narațiune: perspectiva ei e completată de cea a lui Megan, frumoasă, delicată și strălucitoare, care e însă asfixiată într-o căsnicie care nu o face fericită, alături de Scott, și care își îneacă sentimentul de plictis în tot felul de aventuri sentimentale, inclusiv cu psihoterapeutul său, Kamal Abdic (cel cu care Rachel o zărise). Al treilea narator necreditabil e chiar Anna, amanta devenită soție a lui Tom, terorizată de faptul că Rachel călătorește zilnic prin fața casei ei, înspăimântată de numeroasele sale apeluri și de faptul că își surprinsese într-o zi fosta rivală încercând să îi răpească fetița.

Iar această galerie de naratoare e chiar mai alunecoasă decât ai putea crede: Megan își minte și înșală soțul, periculos de solid, îndrăgostit de ea și cu tendințe spre violență, Anna înlocuiește poziția amantei cu cea a soției înșelate, începând să îl bănuiască pe Tom că o înșală, iar Rachel „le pune capac la toate”: merge la poliție, mărturisind că o văzuse pe Megan sărutându-se cu altcineva și, încercând să îl absolve pe Scott de dispariția sa, se întâlnește pe ascuns cu el, mințindu-l că e prietenă cu soția sa.

E un ghem complicat, în care cititorii abia așteaptă să se încurce. Ceea ce este marele merit al „Fetei din tren”: știe să se joace cu mintea noastră. Hawkins alternează perspectivele narative cu dibăcie, dar schimbă cu iscusință și ipostazele temporale, mai ales în cazul dispărutei Megan, care apare în diverse momente ale vieții, alături de parteneri pe care crezi că poți, dar nu îi ghicești. Iar peste tot acest amalgam de minciuni rezidă senzația de pericol, „întunericul”, amintirile neclare ale lui Rachel și, bineînțeles, crima, suspansul, vinovatul.

Autoarea e abilă în dozajul suspansului, dar mai are un merit: nu își înfrumusețează personajele, nu plasticizează realitatea. O surprindem pe Rachel în ipostaze deloc plăcute privirii, cu chiloții murdari de urină, vomitând, dar și pe Megan cea dulce comițând un păcat tenebros, povestind un secret întunecat care arată când de profund  e capabilă să sondeze în interior „Fata din tren”. Și chiar dacă analiza psihologică strălucește, dar e la un moment dat blocată pentru a face loc suspansului, are suficientă substanță pentru a ne determina să empatizăm cu niște personaje dincolo de limita gri!

Indiferent dacă vei ghici sau nu „cine e criminalul” („Fata din tren” are o intrigă abil și inteligent construită, dar noi nu te subestimăm), tot nu vei putea nega că romanul te captivează, că paginile curg febril sub degetele tale. Și, pentru o porție de fiori pe timp de vară pe sfârșite, „Fata din tren” este una dintre cele mai bune propuneri de lectură.

Tu ce părere ai? Ai citit „Fata din tren”? Se numără cartea săptămânii noastre printre preferatele tale?

fata din tren