La 17 ani, Tara Westover a pus pentru prima dată piciorul într-o sală de clasă. La 9 ani și-a primit certificatul de naștere după ce i s-a dat „șansa” de a-și alege singură ziua aniversării deoarece părinții ei nu aveau nici cea mai vagă idee care era aceea. Peste câțiva ani, își ruga o colegă să o conducă la medic nu (doar) pentru că îi era rău, ci fiindcă nu mai avusese niciodată de-a face cu un doctor și habar nu avea care era procedura. Acestea sunt doar câteva dintre amănuntele șocante pe care „Învățare” (titlul original este „Educated”) le pune pe tapet, și, crede-ne, nici măcar nu sunt printre cele mai incredibile din extraordinarele memorii ale Tarei Westover.

Succesul de care s-a bucurat cartea autobiografică a fost, cu siguranță, impresionant. Bill Gates, cel care a și prezentat-o pe autoare atunci când a fost inclusă printre cei mai influenți 100 de oameni din 2018, ne convinge că „Educated este chiar mai bună decât credem”. Obama a inclus memoriile printre cărțile sale favorite din 2018, iar soția sa, Michelle, printre lecturile preferate din toate timpurile. Marile publicații și-au dat coate pentru a o elogia pe Westover: Amazon a numit Educated cartea anului 2018, iar autobiografia a debutat pe primul loc în clasamentul de bestseller The New York Times. Mai mult, opera a fost finalistă a numeroase premii, printre care LA Times Book Prize, PEN America’s Jean Stein Book Award, National Book Critics Circle Award. Ce face totuși atât de specială Cartea săptămâni noastre, mai ales în contextul epocii actuale?

În sistemul de învățământ românesc (și nu numai), nota este cea care contează. Învățăm nu neapărat pentru „a ști”, ci și pentru a ne mulțumi părinții, a ne satisface ambiția interioară, a putea evolua profesional și în societate. Tara Westover reușește însă să șteargă de praf o altă fațetă a educației: aceea de devenire personală, de mijloc prin care poți obține libertatea ființei, de garanție chiar a propriei existențe.

Dacă părinții majorității dintre noi ar fi fost mai mult decât mulțumiți de nota 10 pe linie în catalog, nu este cazul cu tatăl Tarei, unul dintre cei mai complecși și mai fascinanți protagoniști, demn de ficțiune și uneori mult prea „mare” pentru a încăpea în limitele nonficțiunii. Gene Westover este un mormon îmbătat de iluzia grandorii și cel mai probabil suferind de tulburări bipolare, convins de faptul că un Dumnezeu neîndurător l-a făcut profetul său, singurul care întrevede că sfârșitul lumii este aproape. Patriarhul unei familii numeroase, bărbatul consideră că sistemul medical te otrăvește încet și că statul și instituțiile sale sunt opera Satanei. În același timp, însă, Gene este un tată capabil să își depășească fricile și convingerile religioase din iubire pentru copiii săi (deși mult prea rar), un autodidact capabil să rezolve ecuații complicate printr-o metodă numai de el știută și un munte de energie care nu se lasă spulberat nici măcar de un accident traumatizant.

De partea cealaltă, mama autoarei, Faye Westover, este la prima vedere supusă complet de autoritarul său soț, dar la o analiză mai subtilă la fel de puternică precum el. Moașă și vindecătoare care pretinde că prin degetele sale vorbește Dumnezeu, că poate simți bolile prin palpare și poate tămădui prin uleiuri esențiale și alifii naturiste, femeia va pune baza unei afaceri de milioane de dolari, vorbind despre energii și chakre unei comunități mormone care ar trebui prin însăși definiția credinței care o animă să i se opună. Atât de mare este însă mitul familiei Westover încât acest lucru nu se petrece niciodată și nu este pus la îndoială nici măcar de autoare.

Între aceste figuri crește și își regăsește în cele din urmă vocea și Tara Westover. Cea mai mică dintre cei șapte copii, fata face școala acasă, în realitate fără să învețe nimic mai mult decât Biblia și principiile patriarhilor mormoni. Vara, Tara își ajută mama să strângă ierburi și să amestece uleiuri și alifii, iar atunci când crește suficient de mare își va întovărăși tatăl pe câmpul de deșeuri, unde Gene sortează în fiecare zi fier vechi și își riscă propria viață și pe cea a copiilor cu credința că fiecare accident este „mâna Domnului” și are un înțeles ascuns.

Și, din acest punct de vedere, „Învățare” nu își dezamăgește cititorii aflați în căutarea mărturiei despre existența șocantă a unei familii izolate în munți care așteaptă Judecata de Apoi cu speranță, nu cu teamă. Accidentele curg la tot pasul, de la cele rutiere, cauzate de oboseală sau de înfruntarea voită a pericolelor, la comoții cerebrale, arsuri de gradul trei și traumatisme craniene tratate fiecare cu leacuri naturiste. Cel puțin o dată vei rămâne cu gura căscată, poate în fața poveștii lui Luke, al cărui picior în flăcări este stins de tată la locul accidentului pentru a fi trimis acasă singur de pe munte ca să fie „oblojit” de mamă sau poate în fața miilor de litri de benzină pe care Gene Westover îi îngroapă în așteptarea Apocalipsei.

Dar de cele mai multe ori Tara Westover va fi pricina șocului cititorilor, de această dată pozitiv. Maltratată de un frate mai mare violent, amenințată de un tată convins că locul femeii este la cratiță, manipulată să creadă că guvernul îi vânează pe cei care își învață copiii acasă și că fetele care beau Coca Cola vor ajunge în iad, autoarea își transformă viața într-un soi de miracol, unul care contrastează însă cu credințele religioase fanatice ale tatălui. Tara Westover va urca treaptă cu treaptă, va depăși obstacol peste obstacol, de la adolescenta care nu știa dacă Hitler fusese sau nu real și habar nu avea ce era Holocaustul la istoricul ce și-a obținut masteratul și doctoratul la Cambridge și care a studiat, printre altele, la Brigham Young University și la Harvard. Iar dacă aceste realizări nu sunt suficiente pentru a te impresiona, află că Tara a învățat singură algebră dintr-un manual cumpărat din proprii bani, și-a suplinit toate lacunele unei educații inexistente instruindu-se de pe Internet și a citit atât de mult încât a impresionat academicieni, profesori universitari și cititori de pretutindeni cu intelectul său.

Firește că sunt și voci care acuză „Învățare” că este un fals. Firește că Tara Westover a fost criticată fie că melodramatizează prea mult, fie insuficient. Este acuzată de lipsă de sinceritate sau de exagerare, de faptul că spune prea mult sau prea puțin. Normal că structura repetitivă a memoriilor, care va arunca în fața cititorului aceleași speranțe lipsite de temei ale autoarei că trecutul se poate schimba, că viitorul poate fi altul, pervertindu-le apoi în același joc de manipulări și violențe, te poate duce pe culmile disperării, dar, până la urmă, aceasta este viața.

În cele din urmă, „Învățare” te va capta cu toată ființa sa ca o scrisoare de dragoste față de cărți, față de educație, față de puterea pe care o au cunoștințele însușite de a ne elibera de prejudecăți, de a ne ajuta să obținem libertatea și să ne descoperim propria voce. În același timp, însă, cartea discută cu delicatețe despre loialitatea față de familie, căt și despre dragostea complicată pe care o poți purta în continuare celor pe care nu mai vrei să îi vezi niciodată. Despre cum poți fi distrus și reîntregit de milioane de ori prin tine însuți.

Dacă ești de părere că salvarea noastră într-o societate mult prea complicată nu poate fi decât continua educație, atunci Cartea săptămânii noastre va fi ideală pentru tine.

Tu ai citit „Învățare” de Tara Westover? Ce părere ai despre unul dintre cele mai apreciate titluri ale ultimilor ani?