Între cărțile nou apărute pe piață în această perioadă, un volum anume îi va entuziasma pe fanii Elenei Ferrante – romanul de debut al autoarei de origine italiană, „Iubire amară”. Cititorii care au cunoscut opera lui Ferrante prin intermediul „Tetralogiei napolitane” vor recunoaște în această carte unele dintre temele predilecte ale autoarei, dezvoltate ulterior în mai multe romane ale sale. „Iubirea amară” dintre mame și fiice, care include fascinație, afecțiune și ură, violența domestică, trăirile pasionale și blestemul orașului Napoli – sau mai exact spus, mentalitățile bărbaților de aici care transferă asupra femeilor parcă unul și același destin – se regăsesc toate și în romanul „Iubire amară”. În plus, ceea ce declanșează acțiunea în această carte este moartea misterioasă a unei femei, Amalia, descoperită înecată pe malul mării. Cu câteva zile înainte de această tragedie, Delia, fiica Amaliei, o femeie în vârstă de 45 de ani, primește câteva telefoane cu vești stranii – unele chiar din partea mamei sale.

Nimeni nu consideră moartea Amaliei misterioasă. Este un simplu înec sau poate o sinucidere. Însă un detaliu mai puțin obișnuit îi atrage atenția Deliei: mama sa purta în ultimele clipe un sutien foarte scump, accesoriu vestimentar pe care nu și l-ar fi putut permite. Înmormântarea mamei și dorința de a afla mai multe despre moartea acesteia o aduc pe Delia înapoi în Napoli, oraș pe care îl părăsise, mai degrabă pentru a se distanța de o viață pe care o urâse. Orașul copilăriei, Napoli, este un loc familiar și totodată neprimitor, care mai întâi o asaltează pe Delia prin vacarmul său obișnuit și dialectul binecunoscut care răsună pe străzi, pentru ca mai apoi să o absoarbă cu forța sa și să o tragă înapoi, spre un trecut detestabil.

Pe măsură ce Delia încearcă să afle mai multe despre mama sa, începe să-și pună probleme legate de propria identitate. Figurile din trecut pe care le întâlnește îi redeșteaptă amintiri, pe care, cu mintea de adult, începe să le reconsidere. Figura Amaliei, privită ani la rând cu iritare pentru că este simbolul unui destin trăit în violență și teroare, capătă o nouă substanță. Iar Delia înțelege că între ea și mama sa nu există diferențe atât de mari. Mai mult chiar, cu un sentiment nou, de duioșie, Delia descoperă că ceea ce a reprezentat mama sa trăiește încă în ființa ei.

Figurile masculine din carte, chiar dacă nu sunt semnificative pentru firul central al narațiunii, creionează imaginea unei lumi în care femeile nu sunt ființe independente, ci patronate de bărbați, de cele mai multe ori personalități violente, chinuite de nesiguranțe și frustrări și guvernate de instincte primare.

Finalul cărții, așa cum Ferrante ne-a obișnuit deja în câteva volume ale sale, poate părea deschis. Delia nu va afla niciodată de ce mama sa a ales acel loc pentru a muri. Dar căutările ei nu au fost în zadar. Pentru că, pe parcursul acestei călătorii prin trecut, cu valoare inițiatică, Delia pătrunde în chiar miezul destinului mamei sale, pe care descoperă că o iubește. De asemenea, găsește în ea curajul să înfrunte vechi spaime și să treacă printr-un adevărat hățiș de minciuni și secrete. Însă efortul merită, pentru că răsplata este chiar noua ei identitate.

Vouă vă place Elena Ferrante? Dintre cărțile scrise de ea care este preferata voastră?