„De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare? De ce-o fi atât de înspăimântător?” Interogația mai mult retorică îi aparține unuia dintre personajele romanului „Mângâieri străine” de Ian McEwan. Mult apreciatul scriitor britanic, câștigător al premiului Booker, propune în acest roman o meditație asupra învecinării dintre Eros și Thanatos, dintre iubire și moarte. Apreciat mai ales pentru romanele „Ispășire” și „Amsterdam” (care i-a adus și premiul Booker), scriitorul britanic și-a atras și o poreclă după publicarea romanului „Mângăieri străine”, care a venit după „Grădina de ciment” – Ian Macabre. Porecla este întru totul potrivită, dacă ne gândim la extrema macabră unde scriitorul îndreaptă povestea celor doi tineri, Mary si Colin, protagoniștii romanului. Titlul cărții ne-ar putea induce în eroare, să credem că avem de a face cu o poveste de dragoste. Mary ne vorbește și ea despre iubire. Însă, să fie vorba despre acest sentiment sau mai mult despre o pasiune care, cu puțin „ajutor” trece spre zona patologicului? Cine a citit „Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner s-a mai aflat în fața acestei dileme.

Ian McEwan ne poartă prin intermediul protagoniștilor săi într-un oraș fără nume, care din descrieri pare Veneția. Însă Orașul iubirii pare a fi golit de romantism. La fel și relația dintre cei doi tineri. Aproape fără să-și dea seama, Colin și Mary caută noi metode  de a-și aprinde pasiunea. Scriitorul sugerează prin tușe rapide peisajul interior al unor suflete în care pasiunea nu mai are intensitatea de altădată.

O iritare mută, acuzarea fără cuvinte a celuilalt pentru o vină neexprimată, un sentiment de gol, de așteptare par a pune stăpânire pe cei doi. Și totodată creează premisele apariției personajului Robert, un bărbat straniu, enigmatic, fascinant însă pentru cei doi. Robert și soția lui, Caroline, au o relație care poate fi înțeleasă cu greu din exteriorul cuplului. Aparențele sugerează că soția lui Robert este mai mult o prizonieră, o victimă. Însă o putem considera astfel pe cea care colaborează perfect cu „torționarul” ei, transformându-se ea însăși, la un moment dat, în torționar? Granița dintre normal și patologic este subțire și iată că, din nebăgare de seamă, poate fi trecut dincolo de ea cu ușurință. În ciuda fanteziilor lor extravagante, Colin și Mary sunt inocența însăși față de Robert și Caroline. Întâlnirea dintre cupluri nu a fost întâmplătoare, iar întrebarea retorică a lui Mary „De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare?” își află răspunsul în finalul romanului.

Deși finalul romanului este foarte explicit, nelăsând loc dubiilor, cititorii rămân însă cu câteva întrebări sau teme de meditație. Ne putem gândi la spaima unor cupluri de a asista (neputincioși) la descreșterea pasiunii și la peisajul dezolant care rămâne în urma acestui fapt. Ne putem gândi și la metodele de „resuscitare” a intensității trăirilor, chiar cu riscul ca pasiunea să se învecineze cu moartea. Și ne mai putem întreba și dacă toate acestea au vreo legătură cu iubirea concretă sau doar cu o imagine a ei, pe care ne place să o cultivăm.

În cartea sa „Iubirea și Occidentul”, Denis de Rougemont face o radiografie a unui astfel de tip de iubire (iubirea-pasiune o numește) cu bogate tradiții în cultura vestică (deși fără accentele patologice ale poveștii lui McEwan). În cultura noastră populară, trăirile sintetizate de scriitorul elvețian sub numele iubirea-pasiune sunt numite simplu „patimă”, tranșându-se fără echivoc problema. Nominalizată la premiul Booker, „Mângâieri străine” este o carte care merită citită pentru această interesantă radiografie a unei iubiri de dincolo de granițele firescului, chiar dacă este destul de dură pe alocuri.

Vouă vă place cum scrie Ian McEwan? Ați citit cartea recomandată? Ce părere aveți despre ea?