Câștigătorul Booker Prize Ian McEwan a publicat anul acesta cel de-al cincisprezecelea roman al său care, la numai câteva luni distanță, a apărut și în librăriile de la noi: „Maşinării ca mine”, o poveste stranie despre inteligență artificială, iubire și metehnele unei umanități pline de contradicții morale.

Mărturisim că am citit „Maşinării ca mine” într-o singură zi, fără a o putea lăsa din mână. Prima surpriză a fost faptul că ne așteptam la un roman SF și nu este vorba despre așa ceva – sau nu întru totul. Am căzut în plasa întinsă de Ian McEwan și am fost înșelați de titlu. În afara câtorva elemente de istorie alternativă și a faptului că tehnologia nu era atât de avansată în anii 80, „Maşinării ca mine” este în primul rând un roman despre noi, oamenii, despre visurile și alegerile pe care le facem, despre o lume construită după chipul și asemănarea noastră – așa cum suntem, nu cum ar trebui să fim.

Acțiunea este plasată în Londra anilor 80. Margaret Thatcher era prim-ministru al Marii Britanii la acea vreme, dar în scurt timp demisionează, războiul din Insulele Falkland a fost câștigat de argentinieni (nu de britanici, ca-n realitate), John Lennon nu s-a sinucis și nici matematicianul și informaticianul Alan Turing. Ba mai mult, acesta din urmă are un rol important în crearea primilor androizi, oamenii artificiali. Cu ajutorul lui Turing, au fost creați 12 bărbați botezați Adam și 13 Eva.

Acesta este însă doar cadrul narațiunii, pentru că personajul central este Charlie Friend, un bărbat în jurul vârstei de 30 de ani, care trăiește la limita decenței, din speculații la bursă. După ce primește o moștenire de la mama sa, Charlie își îndeplinește un vis, cu toate că rămâne lefter: cumpără unul dintre androizii botezați Adam și-l aduce acasă. Miranda, vecina lui Charlie, îl ajută să-l transporte pe Adam acasă și din acest punct evenimentele se precipită ca un tăvălug asupra cititorului.

Lumea în care trăiește Charlie este, în linii mari, cea descrisă în cărțile lui Yuval Noah Harari. Este acel viitor în care noi, astăzi, abia pășim. Pe străzi există mașini electrice, fără șofer, roboții fac treaba gunoierilor și în curând pe cea a medicilor și avocaților, iar oamenii devin dispensabili. În anumite domenii nu mai e nevoie de angajați umani. Androizii sunt eficienți, nu fac grevă și nu se îmbolnăvesc. Singurul impediment sunt costurile mari pentru a crea unul. Dar cercetătorii fac eforturi în acest sens. Să ne amintim de Harari, profetul secolului 21, care spunea că într-un viitor nu foarte îndepărtat, oamenii vor suferi din lipsă de relevanță. Ceea ce au ei de oferit nu va mai interesa pe nimeni.

Pe tărâmul ficțiunii, Ian McEwan duce lucrurile și mai departe: mașinăriile ca Adam pot avea conștiință de sine? Dar liber-arbitru? Sunt capabile de sentimente? Ne acceptă istoria sau politica? Până unde pot rivaliza cu noi, oamenii, creatorii lor și de la ce punct încolo ne vom transforma într-o rasă inferioară androizilor?

În „Maşinării ca mine” umanitatea este văzută prin prisma unei inteligențe superioare. Cât vor putea să accepte modul nostru de a gândi veți descoperi în detaliu, în carte. Vă spunem însă că scriitorul nu lasă fără răspuns niciuna dintre întrebările de mai sus.

Personalitatea androizilor poate fi programată, însă cel mai bine învață din experiențele pe care le „trăiesc”. Cei mai mulți roboți se autodistrug la numai câteva luni de când au fost creați. Evele care au ajuns la proprietari din Arabia Saudită constată că nu pot trăi atât de îngrădit. La fel, specimene de Adam răspândite peste tot prin lume își programează autodistrugerea. Lumea atât de strâmbă în care au venit nu le dă de ales. Noi putem trece peste masacre îngrozitoare, peste Auschwitz, Hiroshima, dispariția multor specii de animale sau plante, foamete și boală și să admirăm cu sinceritate un apus de soare, să ne bucurăm de zâmbetul unui copil chiar după ce am băgat pe cineva la închisoare pe nedrept.

Ian McEwan urmărește modul în care se schimbă nu doar viața, ci și psihologia lui Charlie și a iubitei sale, Miranda, după ce în viața lor intră Adam. Vom descoperi fața „umană” a lui Adam, modul în care se raportează la lume și complicațiile care apar într-un triunghi amoros neobișnuit. Charlie și-a dorit mereu să facă ceva care să conteze. Și într-un anume fel a reușit: a devenit primul bărbat „încornorat” de un android.

Oricât ne-am dori să realizăm măcar o scurtă trecere în revistă a ideilor acestui roman, realizăm că vom putea spune doar o mică parte. „Maşinării ca mine” este un roman care se citește dintr-o suflare, dar cu aceeași atenție cu care parcurgem cărțile lui Yuval Noah Harari. Este scris cu umor și totodată cu dramatism. Este profund și impresionant, o carte care te pune pe gânduri. Cu siguranță merită recitită!

Vouă vă place cum scrie Ian McEwan? Ați citit „Mașinării ca mine”?