Devenit celebru grație „Hoțului de cărți”, australianul Zusak lua pe sus lumea publicisticii în 2012, atunci când lansa „Mesagerul”. Sunt mulți critici care afirmă în continuare, de fapt, că aceasta e cea mai bună carte a sa sau că, dacă te-ai hotărât să îl citești pe Zusak, e recomandat să începi cu Cartea săptămânii noastre.

Deși au același stil, aceeași sinceritate, onestitate și umanitate, „Mesagerul” și „Hoțul de cărți” au prea puține în comun, iar acest lucru subliniază poate mai mult decât orice extraordinarul talent al lui Zusak. Ambele fac parte din literatura Young Adult, dar rezonează perfect și cu un adult grație subiectelor profunde. Ambele au protagoniști adolescenți sau tineri, însă asemănările se opresc aici. Dacă „Hoțul de cărți” prezintă drept fundal un eveniment istoric tragic, „Mesagerul” își desfășoară acţiunea, în aparență, într-o lume cât se poate de banală, cea în care trăim și noi. În care provocările sunt poate mai mărunte, dar la fel de dificile ca în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în care înstrăinarea cauzată de tehnologie palpită, în care protagoniștii trebuie să afle că viața are un scop mult mai mare decât le este dat lor inițial să înțeleagă.

Ed Kennedy e unul dintre cei mai reali protagoniști pe care i-am descoperit în literatura ultimilor ani. Are 19 ani, dar nu a realizat nimic extraordinar cu viața sa, în ciuda tuturor exemplelor notabile de persoane ce și-au manifestat geniul cu mult înainte de vârsta sa, precum Salvador Dali sau Ioana d’Arc, după cum subliniază singur. Cu toate acestea, patetismul lui Ed nu are nimic deranjant, ba dimpotrivă: contribuie din plin la conturarea unui portret în care predomină defectele și la nașterea unui personaj pe care îl îndrăgești instant. Căci nu ai cum să nu îl placi, în ciuda faptului că Ed adoră să îți amintească cât de nepriceput e la toate: e un dezastru în pat, mama sa îl detestă, cea mai distractivă activitate la care participă sunt jocurile de cărți în compania amicilor săi la fel de „ratați”, și, peste toate, mai e și îndrăgostit fără speranță de prietena sa Audrey.

Iată portretul unei vieți anoste, sau cel puțin astfel ne-o pictează Zusak din doar câteva tușe. Dar, ca în literatura de calitate, nimic nu e ceea ce pare! Pentru că prima scenă în care îl surprindem pe Ed e un jaf armat în care tânărul și prietenii săi sunt protagoniști nedoriți. Fără să-și dea seama cum și de ce, Ed se trezește că îl oprește pe jefuitorul care dorea să fugă cu mașina prietenului său Marv și că devine astfel un soi de erou local.

Lucrurile iau o întorsătură cu totul neașteptată abia atunci când Ed primește primul as. Făcând referire la jocurile din compania prietenilor săi, cartea îi oferă 3 adrese, iar Ed înțelege că trebuie să ducă un mesaj oamenilor ce trăiesc acolo. Că trebuie să le schimbe viața într-un oarecare fel. Cum anume, habar nu are. Realizează însă că e cazul să se implice, să nu mai privească precum un străin ceea ce se petrece în jurul său și să intervină. Să ofere fie alinare, fie susținere, fie o pedeapsă atât de necesară. Să dăruiască tandrețe și să primească înapoi aceleași sentimente îi vine ușor, însă în momentul în care Ed e nevoit să recurgă la violență simte că se zbate împotriva firii sale. Pe măsură ce trece prin toate aceste încercări, devine altul, mai bun, mai matur, acel erou de 19 ani la care visa.

Sau poate nu. Una dintre calitățile de căpătâi ale „Mesagerului” este că face tot posibilul pentru a nu da verdicte. E evident că viața unei persoane care se implică în mod direct în viața semenilor săi și care face bine se va schimba, dar Cartea săptămânii noastre evită capcana de a transforma tot acest proces într-un clișeu care își poartă personajul pe culmile măreției. În loc să accentueze cât de minunat e, Ed subliniază greutatea pe care o avem cu toții de a ne urma impulsul firesc de a ajuta, jena, tentația de a sta departe. Iar acest proces de maturizare e mai degrabă laborios, dificil și pentru personaj și pentru cititor și, pe cale de consecință, mult mai real.

Zusak are un dar, pe care și l-a exercitat în mod magistral și în „Hoțul de cărți”. Știe să creioneze personaje pe care le simpatizăm instantaneu. Iar Ed se circumscrie perfect acestei situații. Poate fi patetic și iritant pe alocuri și nu e nici pe departe prototipul personajului perfect, dar e uman. E inteligent și adoră să citească, dar nu face paradă cu cunoștințele sale, e empatic și are o inimă de aur, dar și stângace și timid. Se autoanalizează constant și e mai degrabă dur decât permisiv. Își iartă mama care îl tratează oribil, îi înțelege pe cei care sunt nevoiți să îl bată și își dorește sincer ca fata pe care o iubește să fie fericită cu altul. E extraordinar și nu-și dă seama de asta: nu am creionat deja portretul unui personaj pe care îți dorești să îl cunoști?

Partea și mai bună e că nu e singurul. Zusak reușește să ne ofere eroi ascunși sub praful cotidian și transformă chiar și schițe de personaje în dovezi ale geniului literar. Toate creațiile sale ascund câte ceva, și amicul zgârcit care nu cumpără niciodată nimic, și preotul care pare resemnat că biserica sa nu se va umple niciodată, și bătrânica așteptându-și iubitul pierdut cândva demult. Cu același penel măiestru e colorată și lumea: cartierele australiene sărace, în care e prea cald și prea mult banal, se transformă aproape magic atunci când sunt atinse de bunătate și de umanitate.

Ceea ce ne duce la un aspect sensibil al „Mesagerului”: finalul său. Nu îți vom oferi spoilere, desigur, ci doar îți vom preciza că e cazul să îl primești cu sufletul și cu mintea deschise. Cititorii lui Zusak s-au împărțit repede în mai multe tabere: cei care îl apreciază, cei care îl adoră, cei care nici măcar nu îl înțeleg. Deschis, supus multor interpretări, epilogul subliniază însă principala caracteristică a acestei cărți: e imprevizibilă atunci când ne așteptăm să fie previzibilă și viceversa. Îți promitem însă că, chiar de nu îți va plăcea deloc cum și-a încheiat australianul cartea (și nu vei fi singurul, Zusak fiind nevoit să își ceară scuze public pentru finalul său, atâtea controverse a iscat), nu vei avea cum să rămâi indiferent la conținutul său. Și până la urmă lecția e ușor de asimilat: construiește-ți epilogul pe care îl dorești și apoi trăiește-l, deoarece „Mesagerul” e o lecție despre o viață trăită frumos, una în care îți pasă, în care descoperi că iubirea poate fi împărțită oricui și mai ales celor despre care nu ai nici cea mai mică idee că au nevoie de ea.

Tu ce părere ai despre „Mesagerul” de Markus Zusak? Ai citit cartea australianului faimos pentru „Hoțul de cărți”? Dacă da, ce părere ți-a făcut Cartea săptămânii noastre?