A vândut până în 2012 peste 300 de milioane de exemplare din cărțile sale. A fost numit „maestrul bestseller-ului” și considerat cel mai important scriitor al anilor 90. Opt dintre romanele sale au fost transformate în filme ce au avut la cârmă mari regizori și au inclus actori uriași, printre care Julia Roberts, Denzel Washington, Tom Cruise, Matt Damon sau Claire Danes. Scrie aproximativ o carte pe an, iar autorii săi preferați sunt John Le Carre și John Steinbeck. Sunt puține recorduri pe care John Grisham să nu le fi bătut, așa că era natural să îl invităm să facă parte din galeria „Cartea săptămânii”.

Deși nu s-a bucurat de aceeași popularitate precum marile sale succese „Firma” ,„Cazul pelican” sau „Clientul”, „Omul care aduce ploaia” te va impresiona cu o profunzime mai mare decât descoperi în thrillerele cu pas alert la care Grisham e maestru. Bineînțeles, Cartea săptămânii noastre este tot o poveste cu și despre avocați, înscriindu-se în contextul dramei legale care îi place atât de tare autorului american.

Rudy Baylor, protagonistul nostru, e student în anul trei la drept și se pregătește să dea examenul de admitere în barou. Are deja un post asigurat la o firmă măruntă de avocați din Memphis și e mulțumit că și-a rezervat ultimul an pentru cursuri mai ușoare, așa cum este „Problemele legale ale vârstei a treia”. În acest sens, Rudy merge alături de profesorul său Smoot și colegii la bătrânii de la azilul „Grădina cu chiparoși”, acolo unde tinerii oferă consultanță legală gratis oamenilor în vârstă.

Cu o atitudine lucidă, ce se detașează de idealismul cu care recunoaște că majoritatea studenților încep facultatea, protagonistul este abordat pentru două cazuri. Primul aparține unei văduve de 80 de ani despre care află în curând că este multimilionară și că dorește să își schimbe testamentul. Cel de-al doilea e mai puțin șocant, dar mult mai interesant: Dot și Buddy Black, un cuplu la 50 de ani, al căror fiu, Donny Ray, e bolnav de leucemie. Ce doi încheiaseră o asigurare cu „Marele profit”, dar compania refuza cu diverse pretexte să le plătească polița ce ar fi putut plăti transplantul de măduvă  al fiului lor.

Rudy caută la început ajutor de la profesorul său Max Leuberg, specializat în cazurile împotriva marilor corporații, dar situația i se schimbă atunci când află că postul său sigur nu mai există, după ce firma ce îl angajase este înghițită de unul dintre giganții cu avocați școliți pe băncile Ivy League. Rudy știe că nu are nicio șansă să fie păstrat, e îndatorat până peste cap și dat în judecată. Are un post part time de barman și înțelege curând că singura sa șansă e să accepte târgul propus de avocatului șefului său, J. Lyman “Bruiser” Stone, un adevărat „rechin” și unul dintre cele mai colorate personaje ale lui Grisham, care îi propune să devină un „ambulance chaser”, respectiv un avocat ce caută clienți la locul accidentelor, încercând să găsească cazuri. E cea mai infamă și mai puțin onorabilă poziție, dar Rudy realizează că trebuie să se mulțumească cu orice.

În spitalele unde se află în căutare de clienți o întâlnește pe Kelly, o tânără de 19 ani, inteligentă și frumoasă, prizonieră al unui mariaj în care e abuzată fizic de soțul său. Rudy se îndrăgostește și va face tot posibilul să o ajute pe fata visurilor sale.

Și profesional lucrurile încep să îi surâdă după ce îl cunoaște pe Deck Shiffler, un avocat ce pledează fără a avea licență, pentru că a picat de 6 ori examenul de Barou. Împreună, cei doi își consolidează propria firmă și sunt gata să dea în judecată „Marele profit”, reprezentându-i pe Dot și pe Buddy Black.

Grisham face în „Omul care aduce ploaia” ceea ce știe cel mai bine: ia un „underdog”, un „pierzător”, și îl antrenează în situații din ce în ce mai tragice, pentru a-l asmuți apoi în bătălia vieții sale, în general împotriva unei mari corporații. Ceea ce deosebește însă Cartea săptămânii noastre de restul bestsellerelor autorului american e faptul că dă la schimb acțiunea trepidantă pentru mai multă emoție și profunzime.

Nu te vom amăgi spunându-ți că romanul de azi e genul de operă în care binele învinge și răul e trimis cu vitejie la locul lui. De fapt, încă de la început, Rudy ne avertizează că idealismul cu care a început școala de drept a fost iute tocit atunci când a dat cu ochii de cinismul avocaților. Desigur, el ajunge în poziția în care cititorul și l-a imaginat, aceea de a apăra un caz tragic, în care un tânăr bolnav de leucemie nu poate fi salvat printr-un transplant de măduvă de la propriul său frate din cauza refuzului unei mari companii de asigurări de a plăti o poliță perfect legală. De aici rezidă emoția, pe care Grisham știe însă să o dozeze inteligent și să o amestece mereu cu luciditate și cu cinism.

De fapt, scriitorul cunoaște foarte bine culisele vieții de avocat, deoarece a fost chiar el unul. Cazurile strălucitoare cu perorații acide la tribunal sunt înlocuite cu litigii civile în care nu cel drept, ci cel mai iscusit, cel mai experimentat câștigă. Cu toate acestea, speranța nu e ucisă din fașă: deși știe că susține un underdog, cititorul nu se poate abține să nu năzuiască din tot sufletul ca Rudy să câștige procesul, indiferent de natura compensației pe care o va primi. Și de aici rezidă și geniul lui Grisham: nu ne dă nicio secundă impresia că ne-ar încuraja idealismul, ci construiește un thriller inteligent, acid, păstrându-și cititorul antrenat și perfect implicat pentru mai mult de 500 de pagini. Iar faptul că la un moment dat vei fi lăcrimat cu un strop de durere, în toiul unei drame legale, e numai și numai meritul autorului.

Marele avantaj al lui Grisham e însă modul în care construiește personajele. E o marcă înregistrată a autorului aceea de a contura protagoniști memorabili, dar Rudy Baylor reușește să se situeze printre cele mai bine construite creații ale sale. E complex, idealist, curajos, inteligent, dar îi surprindem și latura mai puțin pozitivă, cea în care joacă fără scrupule sau este capabil să jongleze cu vieți pentru propriul triumf. De partea cealaltă, Bruiser și Shiffler te vor fascina cu „coloritul” lor, cu lipsa de moralitate, cu dialogul spumos. Bineînțeles, nu lipsesc nici personajele feminine, interesul amoros al lui Rudy, Kelly Riker, reușind la rândul ei să se scuture de straiele de domniță la ananghie și să ne surprindă chiar în finalul romanului.

Narațiunea la persoana întâi, folosind timpul prezent, conferă un ritm mai alert unei cărți care a fost acuzată de critici că nu conține la fel de multe scene de acțiune precum celelalte capodopere ale lui Grisham. Însă tocmai acesta este farmecul „Omului care aduce ploaia”: preferă să pună accent pe idee, pe personaje, în loc să ne amețească cu intrigile abil construite și răsturnările de situație de care știm foarte bine că Grisham e perfect capabil.

În cele din urmă, rămâne să decizi tu dacă „Omul care aduce ploaia” merită să fie numită cea mai bună carte a lui John Grisham. Și dacă nu se va situa pe primul loc în preferințele tale, noi te încurajăm să îi dai o șansă, numai pentru a vedea și o latură mai puțin eroică a legii și a justiției, viața avocaților care nu și-au asigurat un loc călduț și care sunt nevoiți să se „vândă” pentru un client, pentru un caz, pentru un proces.

Tu ce părere ai? Ai citit „Omul care aduce ploaia”? Abia așteptăm să auzim părerea ta despre ea!