Publicația „L’Opinion” scria despre romanul „Ordinea de zi” semnat de Eric Vuillard că „este o carte sinistră, amuzantă și inclasabilă, nici relatare istorică, nici roman – sau ambele în același timp. Pe scurt, Vuillard a inventat un gen. Ar trebui să i se dea un nume”. Descrierea publicației franceze este cât se poate de exactă. După ce parcurgi „Ordinea de zi”, câștigătoare a Premiului Goncourt 2017, ai sentimentul clar că nu ai mai citit niciodată o astfel de carte. Este, într-adevăr, amuzantă fără ca autorul să-și dorească neapărat aceasta și gravă (n-am spune chiar sinistră) – așa cum viața sau istoria parcursă de omenire are și momente grotești și dramatice.

Ne-am explicat structura neobișnuită a cărții lui Vuillard prin formația lui de cineast (scriitorul francez este și regizor). Citind „Ordinea de zi” ai sentimentul că autorul îți prezintă un film, pe care-l și comentează – cu inteligență, umor, făcând paralele cu cele mai neașteptate situații. „Filmul” pe care-l vedem se referă la câteva episoade legate de ascensiunea nazismului și anexarea Austriei, iar modul în care Vuillard comentează evenimentele îi va face și pe cei care nu sunt pasionați de istorie să aprecieze cartea. Pentru că, de fapt, „Ordinea de zi” ne vorbește despre politică și putere financiară, zone în care nu există moralitate, despre lașități și compromisuri la cel mai înalt nivel (printre puternicii planetei adică), despre manipularea marilor mase, ignoranță, victime și călăi și mai ales despre istorie, ca o cacealma și un mare spectacol regizat pe rând de figuri mai mult sau mai puțin sinistre (Göring este una dintre ele).

Eric Vuillard îl aduce la un moment dat în atenția cititorului pe Günther Stern (Anders după ce a emigrat în America). Filozoful german, de origine evreu, notează în jurnal episoade semnificative din viața sa, amintite de Vuillard în „Ordinea de zi”. Ajuns în Statele Unite, Günther Stern e obligat să se întrețină din slujbe modeste. Una dintre acestea este de costumier la Hollywood Custom Palace, magazin de recuzită unde se găsesc de la costume de gladiatori, Cleopatre și Cezari, până la haine de războinici japonezi, indieni, mici burghezi și bineînțeles, naziști. „Așadar, cu mult înainte ca Bătălia de la Stalingrad să aibă loc, ca Operațiunea Barbarossa să fie schițată, gândită, decisă; înainte de campania din Franța, chiar înainte ca germanii să fi nutrit cea mai vagă idee de a o întreprinde, războiul este deja acolo, pe rafturile spectacolului. Marea mașinărie americană pare să-i fi acaparat deja tumultul imens. Ea nu va istorisi războiul altfel decât ca pe o faptă de vitejie. Va face profit din asta. Va face o temă. O afacere profitabilă”. Iar ca o ironie, notează Günther Stern în jurnalul său, la magazinul de recuzită pentru filme, un evreu lustruiește bocancii naziștilor.

Ce face Eric Vuillard în „Ordinea de zi” este să smulgă vălul iluziei, să demistifice și să ne prezinte o istorie cunoscută prin intermediul unor episoade mai puțin cunoscute.

20 februarie 1933. „Gongul a bătut de trei ori, însă cortina nu s-a ridicat” notează autorul în prima pagină a cărții. Oamenii se grăbesc spre slujbe, ca într-o zi normală, fără să bănuiască ce-i așteaptă. 24 de mari industriași, 24 de „umbre”, de „măști” au întâlnire cu Göring și Hitler. Politicienii cer susținere financiară. Industriașii primesc favoruri. Bineînțeles, se bate palma. Afacerea e încheiată. Ce a urmat știm cu toții. Numele industriașilor nu contează, pentru că ei sunt de fapt BASF, Bayer, Agfa, Opel, Siemens, Allianz și alții la fel de cunoscuți chiar și nouă, la atâția ani distanță, pentru că, prin produsele lor sunt prezenți în viețile noastre. La finalul războiului, au plătit doar capiii naziști. Marile firme cu care au colaborat au prosperat în vreme de pace, ca și în vreme de război.

12 martie 1938. Suntem în ajunul anexării Austriei. Vehicule blindate deschid parada. Cel de-al 16-lea corp de armată pornește triumfal spre Austria, ca să „salveze” poporul de haos. Sunt întâmpinați de fețe zâmbitoare, fetele oferă buchete de flori, toți flutură stegulețe cu svastici. Sunt, probabil, mase de oameni mobilizate de național-socialiștii austrieci. Însă, până să ajungă blindatele la destinație se împotmolesc pe drum și se creează un adevărat ambuteiaj de tancuri. De-a râsu’-plânsu’! Informația aceasta nu o vom găsi în cărțile de istorie. Și nici faptul că, în acea zi, 1500 de austrieci și-au pus capăt zilelor. Nu voiau să-și vadă țara ajunsă astfel.

Vom descoperi în „Ordinea de zi” și „mecanismele secrete” ale jocurilor diplomatice practicate de reprezentanți ai Marilor puteri. Lordul Halifax, însărcinatul cu Afacerile Externe ale Marii Britanii este unul dintre aceștia.

Dintr-un anumit punct de vedere, cartea semnată de Eric Vuillard este revelatoare: aveam o bănuială că istoria include astfel de aspecte, dar nu aveam dovezi concrete (cel puțin referitoare la acea perioadă). Scriitorul francez a ridicat cortina și ne-a ajutat să vedem nu numai spectacolul, ci și ce se întâmplă în culise. Cu luciditate și fără îndârjire, cu o abordare aproape filozofică a faptelor istorice.

Voi ați citit cartea? Și dacă nu, v-ar plăcea?