Kate Morton s-a instalat confortabil drept una dintre scriitoarele care ne dăruiesc privilegiul de a părăsi realitatea dură pentru lumea de fantezie a cărților. Romanele australiencei au darul deosebit de a nu-ți mai permite să le abandonezi până ce nu le-ai pătruns misterul. Ficțiune istorică cu inserții de thriller și romantism, toate cele 6 titluri lansate până în prezent: „Grădina uitată”, „Casa de la Riverton”, „Orele îndepărtate”, „Păzitoarea tainei”, „The Lake House” și recenta „The Clockmaker’s Daughter” au devenit bestsellere New York Times, Sunday Times și au fost traduse în nu mai puțin de 34 de limbi. Cu siguranță, o realizare deosebită pentru o scriitoare în vârstă de 42 de ani, îndrăgostită de ficțiune, de magie și de teatru.

Cartea săptămânii noastre, „Păzitoarea tainei”, urmează o structură tipică Kate Morton. Romanul debutează cu adolescenta Laurel, în vârstă de 16 ani, care trăiește o existență bucolică, alături de cele trei surori, de părinți și de frățiorul bebeluș, în Anglia rurală. Cocoțată într-o casă din copac, de unde visează la un viitor dramatic, plin de aventuri, și la Billy, băiatul de care e îndrăgostită, Laurel o surprinde pe mama sa comițând un act teribil: o crimă îngrozitoare. Vizitată de un bărbat pe care pare să îl cunoască, Dorothy îl înjunghie pe acesta cu cuțitul de tăiat tortul. Autoritățile locale o absolvă de crimă, considerând că bărbatul era un criminal aflat sub urmărire, și consideră că gestul său a fost unul de legitimă apărare. Unic martor, Laurel lasă însă un singur amănunt nespus: acela că, exact înainte de a fi lovit, bărbatul rostise numele mamei.

Părăsim anii 60, în care au loc aceste evenimente, și poposim pe firul imaginației autoarei în prezent. E 2011 și Laurel e acum o actriță sexagenară împlinită, cu priză la public și roluri memorabile, multi-premiate. Și-a părăsit casa părintească pentru a atinge faima la Londra, iar acum se reîntoarce acasă, pentru a-și veghea mama muribundă. Nu a dezvăluit nimănui secretul care o unește de Dorothy și a încercat să înlocuiască imaginea crimei cu cea a mamei iubitoare, plină de viață și de povești.

Întâlnindu-se însă cu surorile sale, Laurel descoperă o poză veche într-o carte uitată, din care mama sa zâmbește alături de o altă tânără frumoasă, și care e originară din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Femeia descoperă că nu știe nimic despre povestea de viață a mamei, de dinainte de nașterea sa, și e hotărâtă să nu îi permită să părăsească lumea cu taina sa. În acest sens, apelează la fratele mai mic, Gerry, și împreună încearcă să pătrundă misterul.

E momentul în care Kate Morton ne invită în a treia călătorie în timp. La sfârșitul anilor 30, Dorothy e o tânără frumoasă, dar lipsită de perspective. Familia sa, ultra conservatoare, i-a decis deja soarta și nu dă un ban pe visurile ei. Dar fata se îndrăgostește de un tânăr fotograf, Jimmy, și fuge alături de acesta la Londra. Se angajează ca damă de companie a unei bătrâne aristocrate și începe să trăiască cu o intensitate răvășitoare anii Marelui Război. Tot atunci o cunoaște, indirect, pe frumoasa Vivien Jenkins, soția unui scriitor celebru, o moștenitoare bogată și rece. Între cele două se leagă o prietenie susținută de priviri și de zâmbete complice, care este curând amenințată de un gest nesocotit al lui Vivien. Jignită, Dorothy hotărăște să se răzbune, inițiind un scenariu ce îl are drept protagonist pe Jimmy și care, așa cum bănuiai,  nu va merge deloc conform planului și va avea legătură cu crima căreia i-am fost martori în primele pagini ale cărții.

„Păzitoarea tainei” pune la lucru abilitatea extraordinară a lui Kate Morton de a țese intrigi fine de familie. Scriitoarea australiană e pur și simplu briliantă atunci când trebuie să imagineze secrete bine păstrate, înfiorătoare, în miezul unor familii ce par normale. Creionarea personajelor nu a fost nicicând o problemă pentru Morton, și nici conturarea misterului. Laurel, Vivien, Jimmy, și, într-o oarecare măsură Dorothy sunt eroi credibili, realiști, complecşi, alături de care parcurgi o călătorie aventuroasă către un mister pe care nu ai cum să îl descoperi singur. Deoarece, oricât de mult fler și intuiție ai pune în slujba descoperirii secretului, Morton te va lăsa cu gura căscată în ultimele pagini ale cărții.

Ceea ce ne duce în fața celui mai important atu al autoarei: darul său uluitor de povestitoare. Morton evoluează în mod impresionant de la carte la carte și parcă e și mai talentată, dând naștere cu și mai multă finețe unui fir narativ provocator. „Păzitoarea tainei” ne servește în primele pagini un mister, o frântură de puzzle pe care suntem determinați, ca cititori ce se respectă, să îl descâlcim, dar misiunea se poate dovedi mai dificilă decât am crede. Ceea ce sporește, bineînțeles, farmecul operei.

Atmosfera de epocă, atât de credibilă, e un alt atu al scriitoarei. Aproape că suntem convinși că Morton e nemuritoare, deoarece redă cu autenticitate parfumul unor vremuri apuse. Anii de război, plini de vibrație, de teamă, de orori și moarte împletite cu dragoste și cu emoții intense, sunt colorați magistral în paginile cărții. E adevărat că, prin comparație, prezentul pălește, iar ani 60 sunt rezumați la experiențele de familie ale lui Laurel. Totuși, cu greu te poți dezbăra de senzația că trăiești prin intermediul cărții în epocile respective, un amănunt primordial pentru ficțiunea istorică, la care Kate Morton e recompensată mereu cu nota maximă.

De partea cealaltă, „Păzitoarea tainei” „păcătuiește” dintr-un punct de vedere: abundența scenelor aparent nefolositoare, care construiesc personajele și dau savoare epocii, dar care pot distrage atenția de la firul principal. E evident că Morton adoră să povestească și acest lucru se vede în multitudinea de episoade prin care acțiunea nu avansează, dar prin intermediul cărora putem cunoaște personajele. Un aspect care, deși lăudabil, poate presupune riscul de a fi părăsită de cititorii mai nerăbdători, precum și pericolul ca până și cei mai loiali să piardă contactul cu firul narativ central în fața atâtor călătorii în timp.

Un alt criteriu care poate slăbi oarecum narațiunea este prezența elementelor de construcție specifice lui Morton. Scriitoarea este recunoscută pentru utilizarea alternării spațio-temporale în operele sale, pentru faptul că recurge la indicii din trecut, precum scrisorile, fotografiile, jurnalele, pentru dezvăluirile șocante privind viața părinților. Dacă ești un cititor fidel al operei australiencei, aceste corelații care sunt prezente și în „Păzitoarea tainei” te pot mulțumi sau, pe de altă parte, pot reprezenta piese de puzzle pe care le recunoști și care tulbură dezvăluirile incitante de la final.

Noi, însă, deși cititori fideli ai lui Kate Morton, nu am reușit să anticipăm deznodământul din ultimele pagini ale cărții. Abia așteptăm să aflăm dacă tu ai făcut-o! Tu ce părere ai despre „Păzitoarea tainei”, Cartea săptămânii noastre?