Dacă nu ai auzit până acum de Veronica Roth, cu siguranţă ai făcut cunoştinţă, fie că ai vrut sau nu, cu cea mai celebră operă a sa, seria “Divergent”. Ecranizată cu un succes considerabil atât la critică, cât şi la public, distopia a transformat-o pe Roth în cea mai tânără speranţă din universul Young Adult (avea doar 22 de ani atunci când „Divergent” se lansa).

Nu abandona însă articolul, doar pentru că sentimentele tale pentru lumea în care oamenii erau împărţiţi în facţiuni virează mai degrabă spre teritoriul indiferenţei sau al răcelii. În ianuarie 2017, Roth lua toată lumea prin surprindere atunci când decidea să schimbe cu totul perspectiva şi să renunţe la genul care o făcuse celebră, populara distopie, pentru science fiction, dar păstrând abordarea Young Adult şi justificându-şi alegerea prin faptul că personajele care o inspiră cel mai tare au în jur de 18 ani şi traversează acea perioadă definitorie a vieţii când „totul e posibil”.

Pecetea morţii” a fost caracterizată drept o combinaţie între Star Trek, Star Wars şi X-Men, un motiv suficient pentru a trece de titulatura Young Adult şi a o lua drept ceea ce e: mai mult o carte pentru adulţi decât pentru adolescenţi. Iar Roth excelează într-un aspect pe care îl lăsase destul de puţin exploatat în Divergent, atunci când plasase acţiunea în familiarul Chicago: imaginarea unei lumi cu totul noi.

Nu poţi vorbi despre „Pecetea morţii” fără a plonja măcar puţin în analiza acestui univers nou imaginat de Roth. Personajele noastre trăiesc într-o galaxie mai mult sau mai puţin îndepărtată, în care toate fiinţele vii sunt unite de un „flux”, un val colorat de energie, vizibil, din care sunt construite obiecte şi care oferă fiecărei persoane, odată ce atinge pubertatea, o putere, numită şi har-flux. După cum ai observat, aici se opresc asemănările cu Star Wars şi intră în scenă similitudinile cu X-Men. Spre deosebire de mutanţi, însă, toate personajele lui Roth sunt dăruite, şi tot în opoziţie cu aceştia, nu toţi eroii noştri resimt ca pe o binecuvântare ceea ce au primit de la soartă.

Ceea ce ne duce la acest element extrem de potent în „Pecetea Morţii”: soarta. Cele mai respectate personaje din carte sunt Oracolii, al căror dar e să vadă crâmpeie din viitor, diverse scenarii ce se schimbă continuu, dar şi destine fixe, ce aparţin numai câtora oameni şi ce nu pot fi alterate, care sunt vizualizate simultan de toţi Oracolii planetelor şi ale căror posesori poartă numele de „predestinaţi”. Doi dintre aceşti muritori aleşi sunt Akos, un băiat aparţinând unui popor blând, numit thuvesiţi, şi Cyra, o fată ce provine dintr-un neam brutal, violent şi extrem de religios, shoteţii. Cele două populaţii sunt singurele din galaxie care coabitează pe aceeaşi planetă, însă numai thuvesiţii sunt recunoscuţi de Adunarea conducătoare ca fiind un stat-naţiune, în timp ce războinicii shoteţi sunt în mare măsură ignoraţi.

Ceea ce conduce la primul eveniment major al romanului, ce are loc în chiar debutul său. În urma dezbaterilor, Adunarea obligă Oracolele să dezvăluie soarta tuturor predestinaţilor, iar Akos şi fraţii săi, Cisi şi Eijeh, sunt cei mai ameninţaţi după se află că primul dintre ei va muri pentru duşmanii săi, familia Noavek, conducătorii din Shotet, iar al treilea e următorul Oracol. Imediat după ce ştirea e făcută public, războinici shoteţi invadează casa lui Akos, iar el şi fratele său Eijeh sunt făcuţi prizonieri, iar tatăl le e ucis înaintea ochilor.

Akos e protagonistul naraţiunii la persoana a treia, dar „Pecetea morţii” inovează aducând în scenă şi naraţiunea la persoana I, din perspectiva Cyrei Noavek. Cyra e fata conducătorului din Shotet; destinul fratelui său, Rzyek, e să moară de mâna unei familii puternice de la inamicii din Thuve. Ca să evite acest fapt, tatăl lor îl creşte pe Ryzek pentru a deveni crud, netemător, zdrobindu-şi duşmanii ca să îşi rescrie destinul. Ajuns conducător, Ryzek se foloseşte de harul-flux al surorii sale de a-şi proiecta durerea cronică de care suferă asupra celor din jur pentru a pune capăt oricărei opoziţii asupra sa. Suveranul e intangibil, iar Cyra, sora sa mai mică, e Biciul său.

Totul se schimbă în momentul în care primul nostru protagonist, Akos, revine în reşedinţa suveranilor shoteţi după ce fusese instruit în arme. Sosirea sa nu e deloc întâmplătoare, deoarece harul său e acela de a stopa prin atingere darurile celorlalţi. Cum Cyra nu se mai poate concentra din cauza durerii, apropierea dintre ea şi băiatul care ar trebui să o urască e singura ce îi mai poate aduce alinare. Însă povestea de dragoste ce se înfiripă în mod natural e ameninţată de dorinţa lui Akos de a scăpa din ghearele duşmanilor săi şi de a-l elibera pe fratele său, Eijeh, de Ryzek, care încearcă să îl controleze pentru a se folosi de darul său de Oracol. Conflictul se acutizează atunci când intră în scenă un grup de rebeli, Renegaţii, ce doresc să pună capăt conducerii shotete, şi atunci când şi Cancerul thuvesit are motivele sale pentru a se ridica împotriva lui Ryzek.

Să spui că intrigile din „Pecetea morţii” sunt complicate e o afirmaţie blândă. Dacă vei reuşi să treci peste primele 100 de pagini, peste denumirile pretenţioase, numele destul de greu de memorat şi conceptele greoaie imaginate de Roth, atunci cu siguranţă cartea îşi va pune amprenta asupra sa. Deoarece principalul atu al romanului poate deveni uşor şi capcana sa cea mai vicleană: dorinţa autoarei de a ne dezvălui o lume complexă, cu implicaţii politice, scăldată într-un flux ce seamănă şi nu prea Forţei şi care e analizat la nivel filosofic şi religios, poate denatura din exces de zel, ameţind cititorul. Într-adevăr, prima parte din „Pecetea morţii” e atât de concentrată pe construcţia lumii, încât acţiunea lâncezeşte adesea.

Ceea ce ne oferă şansa de a cunoaşte personajele. Aşa cum am descoperit, cu optimism, în cele mai celebre cărţi Young Adult ale ultimei perioade, şi aici protagoniştii sunt mai dezvoltaţi decât ne-am fi aşteptat de la literatura pentru tineri. Protagoniştii Akos şi Cyra sunt tridimensionali; blândeţea băiatului poate că e anume conturată pentru a nuanţa brutalitatea fetei, dar odată ce se îndrăgostesc, capătă mai multe faţete şi, mai important, niciunul nu cade în capcana tipologiei lui Mary Sue, perfecţiunea în literatură. Ceea ce ne-a bucurat cel mai tare e că Cyra poate fi considerată până la final, din fericire, un personaj „gri”, care nu devine niciodată pe deplin pozitiv. Deşi Akos nu e construit chiar cu atât de mult curaj, nici în cazul lui nu lipseşte dinamismul în portretizare.

„Pecetea morţii” nu i-a adus însă scriitoarei doar aprecieri. Deşi majoritatea criticilor au avut reacţii pozitive, a existat şi un grup de contestatari ce au pus pe tapet aspecte rasiste ale cărţii. În conturarea personajelor, Veronica Roth aduce în discuţie culoarea pielii, un element în general evitat de autori în epoca turbulentă de azi, iar invadatorii shoteţi sunt descrişi ca fiind „mai întunecaţi” decât cei cu pielea deschisă din Thuve. Au existat şi voci care au blamat utilizarea durerii cronice în creionarea Cyrei, considerată a fi o lipsă de sensibilitate din partea autoarei. Noi considerăm însă că aceste aspecte, deşi pot fi considerate cu siguranţă defăimătoare de către o categorie de cititori, au puţină relevanţă în acţiune şi sunt neintenţionate.

În cele din urmă, „Pecetea morţii” e unul dintre cele mai îndrăzneţe şi mai curajoase romane Young Adult ale ultimilor ani. Veronica Roth construieşte o lume mai complexă decât în seria Divergent, cu mai puţine clişee, personaje mai dezvoltate şi concepte pe care le vei digera încă la multă vreme după încheierea romanului. Cartea are şi un sequel, „The Fates Divide”, publicat în acest an, pe care îl aşteptăm în curând tradus şi la noi.

Tu ai citit Cartea săptămânii noastre, „Pecetea morţii”? Dacă da, abia aşteptăm să aflăm ce impresie ţi-a lăsat!