Atunci când un om de PR inteligent (sau nu) a comparat-o cu Elena Ferrante, Heddi Goodrich, o scriitoare de origine americană care și-a scris prima carte, autobiografia, mai întâi în italiană, a ajuns instantaneu în centrul atenției iubitorilor de literatură din Peninsula Italică. Cu toate acestea, după ce vei citi „Pierduți în cartierul spaniol”, vei realiza că, dimpotrivă, comparația romanului cu Tetralogia Napolitană a lui Ferrante nu numai că nu o ajută pe Goodrich, ba, mai mult, o trage în jos. Cartea săptămânii noastre nu are nici pe departe vitalitatea și epicul romanelor italiencei, dar abundă în emoții și este atât de autentică în radiografia sentimentului iubirii și în descrierea atmosferei din Napoli încât te va cuceri instantaneu.

Numai 3% din cărțile vândute în SUA sunt traduceri din alte limbi, o realitate cu siguranță îngrijorătoare pentru restul lumii. Asumându-și misiunea de a schimba puțin fața lumii, Goodrich mărturisea că și-a scris mai întâi povestea cu tente autobiografice în limba italiană, bazându-se pe experiența de non-nativ punctată de cei 10 ani petrecuți în Napoli, inițial pe post de elevă într-un schimb cultural și mai apoi ca liceană și studentă locală.

Cartea săptămânii noastre începe atunci când Heddi, Eddie, așa cum e pronunțat atât de poetic numele său de către italieni, se îndrăgostește de un student la geologie pe nume Pietro. Deși instantanee, atracția e la început negată de tânăra studentă care locuiește în Cartierul Spaniol, una din zonele sărace din Napoli, cu străzi identice închizându-se în labirinturi în care străinii se pierd într-un mod fatal, cu acoperișuri care cad și podele construite din rocă vulcanică, amenințând să se prăbușească la picioarele Vezuviului stins, personaj dotat aproape cu puteri supranaturale. În casa care miroase a tinerețe, a paste făcute în casă și a fum de țigară, Pietro îi dăruiește lui Heddi o compilație de cântece și dragostea se înfiripă în ciuda faptului că băiatul stârnise pasiunea și în inima unei prietene a protagonistei.

Ceea ce urmează e unul dintre cele mai fidele tablouri ale primei iubiri din perioada contemporană. Heddi și Pietro împart mai întâi un pat, apoi o casă și în cele din urmă o locuință, atât de natural încât pare că și destinul cântat pe străzile din Napoli s-a hotărât să își țeasă pânza în povestea lor. Pasiunea palpită, dragostea te mistuie și îți va aminti de intensitatea primei iubiri care ți-a mocnit în suflet.

Așa că la început totul parte perfect. Protagoniștii construiesc vise și planuri, învață sârguincios planificând o viață de globe-trotteri permanent îndrăgostiți, punând bazele unui edificiu care ni se pare indestructibil. Ce ar putea merge prost? Iar apoi, ca într-un basm cu căpcăuni, apar diferențele, de la cele sociale la cele psihologice și culturale. Heddi provine dintr-o familie caldă, deși dezmembrată, e sociabilă și o adevărată călătoare. Nu are mai mult decât ceea ce câștigă prin propriile eforturi. De partea cealaltă, Pietro s-a născut într-o familie tradiționalistă și e dependent de părerea părinților. E bogat și complet supus mamei sale, care îl vrea căsătorit în satul natal din Italia săracă și sudică, acolo unde să lucreze pământurile și să trăiască în aceeași amorțire și sacrificiu vechi de secole. Pus în fața unei asemenea alegeri, Pietro e obligat să își decidă la 20 și ceva de ani viitorul: colindător al globului cu o iubită frumoasă și plină de viață sau fiu preferat al părinților, bucurându-se de stabilitate financiară și suferind de inimă și de vise frânte.

Jinduiești să afli răspunsul? Cartea e generoasă (sau nu) și ți-l dezvăluie din primele pagini, care prezintă un schimb de emailuri dintre Heddi și Pietro, la ani după destrămarea poveștii lor. Acel „știu că preferi să mă știi mort” cu care începe romanul îți va da fiori și va constitui substratul perfect pentru o poveste de dragoste cum nu s-a mai scris în ultima perioadă.

Poate pentru că rememorează, Heddi Goodrich e cu adevărat autoarea unei istorii de amor care tresaltă în sufletele cititorilor. Nu e nicio notă falsă în frământarea sa, iar dragostea pe care încă i-o mai poartă lui Pietro transpare printre rânduri. Nu știm ce părere a avut soțul actual al scriitoarei care trăiește în Noua Zeelandă, dar credem că, la câtă pasiune a infuzat în autobiografie, a avut câteva explicații de dat. Și astfel, chiar dacă știi cum se va termina totul, tot nu te poți abține să speri că, în ciuda tuturor, cei doi tineri frumoși și îndrăgostiți vor distruge prin iubire obstacolele pe care le pune viața în cale.

Secundară vine, după părerea noastră, descrierea orașului Napoli. Deși Goodrich a mărturisit că și-a scris povestea mai mult din dorința de a rememora iubirea pentru tumultuosul oraș italian și nostalgia față de tinerețea trăită în Cartierul spaniol, Napoli nu e protagonist, e mai mult simbol. Sugerând prima iubire cu confuzia străduțelor sale construite paralel, dar fără logică, cu precaritatea acoperișurilor ce stau să cadă și a caselor construite din rocă vulcanică, cu intensitatea vieții fremătătoare mereu amenințată de cutremure, Napoli e doar fundalul pe care se desfășoară povestea de iubire. Nu ți-l imagina viu, cel puțin nu așa cum l-ai descoperit la Ferrate, ci vibrant printr-o altă natură.

La ce excelează însă Goodrich este simțul acut de observație. Beneficiind de perspectiva străinului care nu ia totul de-a gata, ci îl contemplă plină de încântare, Napoli e pictat în tușe evident tandre. În zgomotul certurilor nesfârșite, în mirosul de mâncare care nu se vrea acoperit de nimic, în profilul semeț și amenințător al Vezuviului care se conturează de la fereastra dormitorului îndrăgostiților, simți la rândul tău că trăiești în acest oraș italian încărcat de istorie și de cultură.

Dar ceea ce poate fi pe alocuri cel mai mare avantaj al romanului „Pierduți în cartierul spaniol” devine și slăbiciunea sa. La un moment dat, Goodrich uită că se adresează unui cititor care nu-l iubește nici pe Pietro, nici Napoli, și se va scufunda în detalii care, după ce subjugă, ajung să provoace saturație. Stilul ce abundă în metafore și comparații pe care ni le imaginăm mângâind limba în italiană sufocă povestea. Goodrich pare să fie mai preocupată să ne vrăjească decât să ne emoționeze și dacă la un moment dat vei simți că nu-ți pasă prea tare nici de ea, nici de el și cu siguranță câtuși de puțin de Cartierul Spaniol, nu te simți vinovat. Magia se înfiripă ușor, dar vine cu găuri consistente.

Cu toate acestea, „Pierduți în cartierul spaniol” merită citit atât de către iubitorii Italiei, dar și de către cei care au poftă de un roman de dragoste deloc siropos, dulce-amar, încărcat de nostalgie și de vibrația tinereții. Cartea săptămânii noastre îți va aduce aminte de o perioadă de neuitat din viața ta, cu tandrețe, cu melancolie și cu o pasiune pe care nu putem decât să o aplaudăm!

Pierduți în cartierul spaniol de Heddi Goodrich a fost recent lansată și abia așteptăm să aflăm dacă ai avut timp să o deguști. Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre?