Atunci când era lansată, în noiembrie 2018, „Povestea mea” spărgea toate recordurile. În doar câteva zile devenea cel mai bine vândut titlu al anului, iar în martie 2019 statisticile o anunțau drept regina memoriilor din toate timpurile, cu un număr extraordinar de 10 milioane de ediții cumpărate la nivel mondial. Cartea făcea apoi înconjurul lumii, și de aici până la statutul de legendă nu mai era decât un pas. Însă extraordinarele cifre nu sunt motivul pentru care am ales „Povestea mea” de Michelle Obama drept Cartea săptămânii. Uluitoarea sa profunzime, onestitatea și inspirația pe care o servește pentru milioane de cititori sunt argumente mult mai pertinente.

Atunci când citești memoriile Primei Doamne de culoare a Statelor Unite ale Americii, te aștepți ca povestea din culisele președinției să fie cea mai savuroasă. Până la urmă, soții Obama sunt și acum iubiți cu pasiune de poporul american și regretați de cea mai mare parte a sa. La unison, presa și admiratorii fostului cuplu prezidențial semnalizează diferențele dintre actuala conducere a lui Trump și modestia, inteligența, umanitatea și simțul umorului de care au dat dovadă Michelle și Barack.

Surprinzător (sau nu), însă, „Povestea mea” are marele merit de a fi, cu adevărat, mai mult istorisirea lui Michelle decât a lui Barack. Fostul Președinte apare la rândul său, firește, cucerind cu firea dezinvoltă, cu inteligența, cu calmul și bunătatea care l-au făcut unul dintre cei mai respectați conducători de stat, dar imaginea sa pălește în fața celei a soției sale. Cu alte cuvinte, „Povestea mea” e mai puțin relatarea anilor plini de politică, de diplomație și de  jocuri de putere petrecuți la cea mai celebră adresă din lume, și mai mult manifestul unei femei cu o personalitate uluitoare, aflată într-o poziție cel puțin provocatoare: o femeie de culoare americană, provenită dintr-o familie modestă dintr-un cartier rău famat din Chicaogo, inteligentă și educată, care face istorie fără să își dorească nicio clipă să pășească pe câmpul plin cu lauri.

Da, Michelle Obama este o figură „bigger than life”, dar memoriile sale excelează tocmai pentru că sunt capabile să distrugă acest mit. Încă de la primele pagini, portretul său ni se revelează cu sinceritate, spunând povestea unei vieți surprinse în crâmpeie care par aparent nesemnificative, dar care reușesc să redea perfect fațete ale personalității sale. Chiar de la o vârstă fragedă, tânăra Michelle Robinson nu se codește să își reliefeze ambiția. De la fetița care la 4 ani se încăpățânează să învețe pianul la cea care nu doarme o noapte întreagă pentru că nu a reușit să citească cuvântul „alb” pe litere la grădiniță și cere senină să fie reevaluată a doua zi, discernem portretul unei fete hotărâte să exceleze. Aceeași ambiție strălucitoare e revelată în clasa a doua, când Michelle își bate mama la cap să o mute la o clasă unde „se face carte”, în timpul liceului sau atunci când, în ciuda consilierului școlar, este admisă la Princeton în urma unui eseu extraordinar în care pune accent nu pe rezultatele școlare, ci pe condiția sa, pe provocările și pe viața unei adolescente provenite dintr-un mediu defavorizat, cu un tată bolnav de scleroză multiplă și care se consideră, totuși, norocoasă.

Ai crede că anii de dinaintea primei întâlniri cu Barack vor trece ca prin ceață, precum un vârtej din care nu reții nimic, dar adevărul e că prima parte a memoriilor lui Michelle, „Povestea mea”, e una dintre cele mai captivante secțiuni din carte. Nu poți să nu empatizezi cu fetița care nu acceptă eșecuri, cu adolescenta care face tot posibilul să se integreze, cu tânăra care devine avocat pentru că asta se așteaptă de la ea, cu adultul care lucrează ore în șir pentru că eforturile susținute sunt înscrise în codul său genetic. Dacă viața la Casa Albă e legendă, primele capitole din „Povestea mea” sunt una dintre cele mai oneste și mai pline de inspirație meditații pe tema fricii de eșec care este atât de asfixiantă în lumea contemporană.

Și mai uluitoare, după o asemenea primă parte atât de obiectivă, este întâlnirea cu Barack, care uimește prin…romantismul său atât de neverosimil. Nu te-ai aștepta ca povestea dragostei dintre soții Obama să fie atât de plină de inspirație, și totuși este. Două firi opuse, o Michelle control freak, orientată spre stabilitate, spre nevoia de confirmare socială și de adaptare, dornică de o viață de familie aproape tradiționalistă, și un Barack haotic, strălucit, în permanentă mișcare, atras mai degrabă de agitație decât de liniște, se regăsesc într-o iubire care e aproape la fel de cuceritoare precum în romanele de dragoste. De la primele flirturi la propunerea în căsătorie care pare  desprinsă din filme, realizezi că îți dorești ca cei doi să fie împreună aproape cu aceeași patimă cu care susțin eroii de poveste, uitând că știi deja deznodământul. Onestitatea e atât de palpabilă, emoția atât de vie, încât pur și simplu în acest stadiu „Povestea mea” se citește ca un roman palpitant.

Dragostea care transcede din portretul realizat de Michelle lui Barack e, de asemenea, irezistibilă. Dacă fotografiile proslăvite de media americană, cu fostul cuplu prezidenţial, nu te-au convins, cu siguranță cuvintele lui Michelle o vor face.

Bineînțeles, povestea cursei prezidenţiale a lui Obama, detaliile din culise, discursul din cadrul Partidului Democrat care i-a cimentat statutul de favorit la poziția de cel mai puternic om din lume și mai apoi viața la Casa Albă sunt la fel de captivante, dar ceea ce rămâne mereu în prim plan nu e Președintele, e soția sa: Michelle cea care nu e empatizat niciodată cu politica, Michelle cea nevoită să își împartă bărbatul cu o națiune, Michelle cea care s-a regăsit însă în menirea de a servi o țară. Femeia din spatele bărbatului și din spatele legendei.

Și, dincolo de toate aceste aspecte, „Povestea mea” merită citită pentru că Michelle Obama este, într-adevăr, o sursă de inspirație, oricât de golite de sens ar fi aceste cuvinte în societatea contemporană. Vorbește cu atât de multă sinceritate și înțelepciune despre ambiția la femei, despre fetele din comunitățile defavorizate, despre nevoia de a te adapta, dar și despre infertilitate, despre necesitatea de a-ți găsi menirea, despre joburi care nu te împlinesc, dar care îți umplu frigiderul. Și nu numai. Autoarea memoriilor atinge subiecte precum necesitatea de a avea prietene, nevoia ca femeile să se sprijine unele pe altele, puterea unui mentor, importanța comunicării și a susținerii pasiunii într-o relație. Michelle Obama nu e doar figura strălucită care a sfidat convențiile, care a dialogat natural cu Regina sau a făcut karaoke cu James Corden, ci și femeia care își adoră fiicele și soțul, dar care nu se sfiește să pună uneori o gustare calorică servită în miez de noapte deasupra intereselor propriei națiuni. Cea care admite cu sinceritate că s-a simțit întristată, dar mai ales ușurată să părăsească Casa Albă și care recunoaște că e aproape imposibil să atingi un echilibru între viața de familie și carieră și e contraproductiv să te aștepți măcar să ajungi acolo.

Principalul motiv pentru care recomandăm însă „Povestea mea” de Michelle Obama nu e niciunul dintre cele de mai sus. În realitate, am ales-o drept Cartea săptămânii deoarece nu ne imaginăm că ar fi cineva care să nu aibă de câștigat de pe urma lecturii sale. Iar acest fapt devine, în concepția noastră, cel mai important motiv pentru care și tu ar trebui să o citești.

Tu ce părere ai? Ai citit „Povestea mea” de Michelle Obama?