Există un purgatoriu al îngerilor, un loc în care suflete fără vină să ispășească pedepse dincolo de imaginație pentru greșeli care nu le aparțin? Există, și chiar în mijlocul nostru, mai aproape decât credeam. Ne-o dovedește ultimul roman al scriitoarei Camelia Cavadia, apărut după cartea de debut, „Vina” și cel de-al doilea roman, „Măștile fricii”.

„Anual, în întreaga lume, dispar aproape un milion de copii. Fără a lua în calcul plecările voluntare sau numărul celor găsiți în cele din urmă, rămân sutele de mii de copii despre soarta cărora nimeni nu mai știe nimic. Copiii nimănui, pierduți în neant sau înghițiți în burta unei lumi cu care nu vrem să avem de-a face. O lume bolnavă, perversă, de o brutalitate ce-ți strepezește dinții” spune autoarea în cuvântul de la finalul romanului. Deși bine documentat în legătură cu cazurile copiilor dispăruți, nu acesta este punctul forte al romanului Cameliei Cavadia. Așa cum ne-a obișnuit și din cărțile precedente, povestea este cea care convinge și mai ales particularitățile stilului acestei scriitoare. Plonjând cu forță în lumea copiilor abandonați sau răpiți, autoarea creează istorii de viață cu care empatizăm imediat. Fără să ne dăm seama cum, am pătruns, la rândul nostru, într-un purgatoriu în care se încearcă, prin violență fizică și psihică, pervertirea inocenței. Scriitoarea privilegiază descrierile vieții interioare ale eroilor săi, construind imaginea complexă a lumii copiilor dispăruți, din multiple perspective. Ca într-un puzzle în care fiecare piesă are rolul ei bine stabilit pentru crearea imaginii de ansamblu, fiecare personaj aduce o mărturie care contribuie la creionarea unei lumi zguduitoare.

Scriitoarea ne surprinde însă încă o dată: dacă ne-am fi imaginat că lumea copiilor dispăruți este una în care predomină eminamente răul, ne înșelăm. Atât de cunoscuta frază „Lăsaţi orice speranţă voi ce intraţi”, din Infernul lui Dante, nu se aplică în acest caz. Dură, tragică, violentă, lumea copiilor dispăruți este totuși un spațiu în care pot apărea flori rare – speranța, prietenia și loialitatea, bunătatea chiar (bine camuflată). Din această cauză, romanul Cameliei Cavadia este impresionant, dar nu deprimant și chiar cu o ușoară notă de optimism, spre final. „Purgatoriul îngerilor” ne oferă, printre rânduri și o temă interesantă de reflecție – Binele, Răul și chiar indiferența sunt opțiuni ale fiecăruia dintre noi, iar lumea din jur va reflecta aceste alegeri ale noastre. Așadar, dacă înclinăm balanța spre Bine, Rău sau pur și simplu întoarcem capul, să nu știm, să nu vedem, realitatea va deveni reflexul peisajului nostru interior.

Lumea copiilor dispăruți sau abandonați este observată prin ochii lui Teodor, un băiețel de nouă ani, răpit din sânul familiei sale. Este remarcabilă abilitatea autoarei de a construi acest personaj a cărui inocență ne protejează parcă și pe noi, cititorii, de duritatea „Purgatoriului îngerilor”. Teodor, micul nostru ghid în această lume, ne poartă prin zone despre care nu ne imaginam că există: locuri în care te bați pentru un nume al tău sau ții cu dinții să nu uiți cuvinte al căror înțeles profund poate nu-l conștientizăm întotdeauna: „… am înghițit cuvântul ăsta frumos cu care am simțit dintr-odată că nu mai am ce face. Știam să spun un cuvânt care, de atunci înainte, nu avea nicio întrebuințare în lumea mea, iar asta m-a întristat rău de tot. Mama. Ma-ma. Am să-l cocoloșesc în gând, să-l mângâi cu buzele și cu sufletul ori de câte ori îmi va fi mai greu. Și, într-un fel, m-a ajutat. Dar îmi părea rău de el! Așa cuvânt frumos și să nu-l spun nimănui?!”

Nu putem să nu reținem din roman personaje precum sensibilul și înțeleptul, pentru vârsta lui, Manuel, prietenul lui Teodor, un băiat cu un handicap fizic și o surprinzătoare și tragică poveste de viață – cititorii o vor descoperi la finalul cărții. Stăpânul Sabat și tanti Loneta, cei în grija cărora se află copiii, vor părea întruchipări ale maleficului la început. Vom descoperi pe parcursul poveștii că răul absolut poartă un alt nume, iar atrocitățile comise sunt de neimaginat.

Și în romanele precedente Camelia Cavadia ne-a surprins cu profunzimea analizelor psihologice ale personajelor sale. Iar în acest roman tocmai sondarea conștiințelor eroilor săi este ceea ce dă forță cărții și creează o atât de puternică empatie cititorului față de povestea prezentată.

Teodor impresionează prin capacitatea sa de a transcende suferința, de a o converti în ceva mai presus de ea. Fără să știe, undeva, în acel mare oraș, are o mamă înnebunită de durere, Maria, care nu-și mai găsește sprijin nici în credință. Închisă în durerea ei ca într-o crisalidă, distruge punțile de comunicare cu soțul, celălalt fiu al ei, Angel și chiar cu Dumnezeu. Angel, la rândul lui, trăiește o dramă. Fără a înțelege exact ce se întâmplă, pentru că este doar un copil, trăiește în chiar mijlocul propriei familii o dramă a înstrăinării: mama sa nu mai este cea dinainte, tatăl său este un bărbat cu părul devenit alb peste noapte. Și chiar el însuși, din Angel a devenit doar fratele celui dispărut. Cu un rol doar aparent minor în economia romanului, Angel este conectat cu fratele său Teodor prin legături sensibile, nevăzute. Pasiunea pentru muzică este una dintre acestea și cea care, la un moment dat, îl va conduce pe Teodor pe un drum nou în viață.

Radiografia acestei tragedii este realizată cu finețe și o profunzime uluitoare. Nu este singura însă. Cele mai multe dintre personaje ascund istorii nebănuite, drame care i-au făcut să ajungă într-un anumit fel. Comisarul Camil, cel care anchetează răpirea lui Teodor, este doar unul dintre acestea.

Romanul Cameliei Cavadia ne învață să privim dincolo de aparențe și să ne îndoim. Fericirea și „normalitatea” nu ne sunt date pentru totdeauna, ci țin mai degrabă de alegerile noastre. Lumea este multistratificată. Putem, e adevărat, să o judecăm după aparențe, să împărțim totul în bine și rău. Dar în acest caz nu vom ajunge niciodată la „miezul” ei, format din infinite straturi de gri. Universuri în sine, uneori intersectându-se, alteori gravitând fără să interacționeze, oamenii se cer descoperiți în toată profunzimea lor. Putem avea multe surprize odată ce trecem dincolo de aparențe! Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care le descoperim citind acest roman atât de bogat în emoții, cu analize psihologice atât de rafinate și o incredibilă poveste, care poate fi istoria de viață a multor copii ai străzii pe lângă care trecem nepăsători. Însă este și un roman care trebuie descoperit pe cont propriu. Iar în cazul acesta, nu uitați să ne împărtășiți și nouă impresia pe care v-a lăsat-o.

Voi ați citit vreun roman de-ale Cameliei Cavadia?