Publicată în 2016, „Ruta subterană”, nu prea a mai lăsat loc concurenței în ceea ce privește distincțiile din literatură. În afară de Nobel și Man Booker Prize (pe a cărui listă lungă s-a aflat, însă), romanul a bifat cam tot ce se putea la capitolul premii: Pulitzer, National Book Award, Arthur C Clarke Award, Andrew Carnegie Medal for Excellence. În plus, a șasea carte a scriitorului american a devenit și un succes de public, mai ales după ce personalități precum Barack Obama și Oprah au inclus-o pe lista celor mai iubite cărți citite în 2016.

„Ruta subterană” e, înainte de toate, o uluitoare ficțiune cu inserții de istorie alternativă. Dar, așa cum Whitehead a dovedit în toate cărțile sale, cartea nu se rezumă la un singur gen, fiind îmbogățită pe parcurs cu elemente de aventură, de fantasy și de science fiction. Și, dat fiind faptul că acestea sunt inoculate într-o poveste despre sclavagism, nu putem spune decât că romanul este cu adevărat unul unic.

Primele 70 de pagini ale operei strălucesc prin autenticitate, prin brutalitatea realistă cu care sunt descrise atrocitățile la care a fost supusă populația de culoare. „Ruta subterană” începe cu povestea lui Ajarry, o negresă răpită dintr-un trib african mândru și vândută apoi de mai multe ori în America. Femeia moare pe o plantație din Sud, condusă de familia Randall, iar apoi Whitehead ne poartă doar succint prin viața lui Mabel, unica sa fiică supraviețuitoare. Mabel e un mit printre negrii de pe plantație: e singura care a reușit nu doar să ajungă la vârsta maturității dintre copiii lui Ajarry, dar și unicul sclav care a fugit și nu a fost prins. Ceea ce ne duce la Cora, fiica lui Mabel, obligată să trăiască cu legenda mamei sale, ostracizată și printre cei din poporul său, proprietară a unei parcele de pământ pe care a moștenit-o de la Ajarry și pe care a apărat-o, copilă fiind, de un sclav puternic, ce voia să pună stăpânire pe ea. Considerată „nebună” de către albi și negri totodată, Cora e de fapt un spirit puternic, de nezdruncinat.

Dar protagonista noastră este supusă zilnic atrocităților comune în tratamentul sclavilor. Violată în grup, e bătută cu bestialitate și apoi biciuită pentru că a îndrăznit să apere un copil de stăpânul său. Viața Corei pare să se înscrie pe același făgaș ca al tuturor femeilor din rasa sa: brutalizată, chinuită, până la o moarte timpurie și atât de așteptată.

Însă situația se schimbă atunci când în viața Corei apare Caesar, un sclav vândut de pe o plantație din Virginia, acolo unde aparținea unei văduve cu vederi progresiste, ce l-a învățat să citească și l-a hrănit cu iluzia că îi va dărui libertatea după moartea sa. Caesar e diferit de ceilalți sclavi și intuiește aceeași unicitate și în Cora, căreia îi propune să evadeze alături de el prin Ruta subterană, o cale ferată care unește principalele gări din America și pe care circulă doar negrii fugiți. Ruta a fost construită de populația de culoare, are șefi de gară ce par a fi întruchipări fanteziste și unește negri eliberați și albi aboliționiști, cu toții gata să își dea viața pentru a-i ajuta să scape pe cei mai sărmani.

După multe peripeții, Cora și Caesar reușesc să fugă în Carolina de Sud, iar odată ce pun piciorul în ruta subterană, tonul cărții devine cu totul diferit: e ca și cum ai începe o cu totul altă operă. Violențele nu vor înceta, dar perspectiva istorică asupra sclavagismului e înlocuită de una vizionară, fantastică, aproape de o narațiune fantasy: Cora și Caesar trec prin mai multe state în căutarea libertății, hăituiți de infamul Ridgeway, un vânător de sclavi căruia Mabel e singura care i-a scăpat printre degete și care va face tot posibilul pentru a nu repeta greșeala cu fiica sa.

„Ruta subterană” e nu doar o carte captivantă, ci o lecție de istorie și un avertisment pentru viitor, deopotrivă. Opoziția dintre albi și negri, pe care e construită opera, e dureroasă, sfâșietoare și reprezintă o palmă dată peste obrazul tuturor celor care îndrăznesc să uite trecutul: albul e cel care consideră că are tot dreptul să ia. Oamenii s-au născut egali, meditează Cora la un moment dat, recitând pasaje din declarația de independență, dar oare negrii nu sunt oameni? O altă idee care lovește în societatea contemporană, în care rasismul continuă să palpite precum un șarpe veninos, este că America nici măcar nu ar trebui să existe: este o țară construită pe un pământ furat de la indieni și clădită pe munca unor oameni la rândul lor furați, totul înecat în sânge.

Tonul pe care îl folosește scriitorul e de asemenea peste măsură de evocator. Poate cea mai briliantă strategie a lui Whitehead este că nu cade în capcana dramatismului excesiv: în loc să încerce din răsputeri să emoționeze, preferă să folosească un ton detașat, de evocare istorică, în pasajele cele mai brutale. Romanul nu va dori să îți stoarcă lacrimi de compasiune, dar va reuși să te înfioare cu fiecare pasaj, să îți rămână întipărit în minte, ceea ce îl face și mai memorabil.

Ceea ce nu înseamnă că ai în fața ochilor o narațiune creată anume să năruiască speranța în umanitate. Dimpotrivă! „Ruta subterană” e pe atât de plină de lumină pe cât e de întunecată, fiind, în cele din urmă, o poveste despre încercarea de salvare. Chiar rețeaua de tren, metafora fantastică pentru tot șirul de albi și negri, aboliționiști, care au făcut tot posibilul pentru a salva, uneori cu propria viață, pe cei condamnați, este un simbol al valorilor umanității: putem fi incredibil de cruzi, de răi, niște demoni, dar în același timp există printre noi caractere nobile, salvatori, eroi, care reușesc să echilibreze balanța chiar și în cele mai terifiante momente.

Și tocmai această metaforă a căii ferate imaginate de narator este cea care conferă profunzime, chiar magie Cărții săptămânii noastre. „Ruta subterană” nu e nici „Coliba unchiului Tom”, dar nici „Beloved”. Dacă ar fi să îl asemănăm pe Whitehead, ca stil, cu un scriitor, acesta ar fi, poate, Victor Hugo: opera noastră de azi seamănă cu „Mizerabilii” mai mult decât ai fi putut crede posibil, cu cei doi negri condamnați, hăituiți de un Javert (Ridgeway) care crede că face dreptate, că prin misiunea sa lucrează cu „spiritul” din umanitate, precum tatăl său topea fierul și dădea naștere uneltelor, într-una dintre cele mai puternice metafore ale cărții. Pentru a face narațiunea și mai molipsitoare, Whitehead împrumută însă elemente și de la Jorge Luis Borges, de la Franz Kafka sau de la Jonathan Swift, într-una dintre cele mai complexe cărți pe care le-am citit de ceva vreme.

Am putea argumenta că „Ruta subterană” e atât de faimoasă pentru că e o carte necesară zilelor noastre. E poate istorisirea de care generația actuală are nevoie ca să nu mai repete greșelile înaintașilor. E o carte despre brutalitate, despre invadatori și invadați, dar și despre speranță, despre supraviețuire, despre bunătatea inerentă răului. E plină de pilde și de metafore. E simplă și totodată complexă, fără să încerce să emoționeze, să vrăjească cu figuri de stil complicate sau cu un limbaj mult prea elevat. E una dintre cele mai puternice povești ale ultimilor ani și își merită, prin valoarea ei, toate premiile.

Ce părere ai despre „Ruta subterană”?