Primul gând care ne vine în minte când citim titlul romanului „Scara lui Iakov” al Ludmilei Ulițkaia este episodul biblic atât de cunoscut, redat în Vechiul Testament, bogată sursă de inspirație în literatură, pictură sau cinematografie. Iacob, cel care prin cei doisprezece fii ai săi a întemeiat cele douăsprezece triburi ale lui Israel, visează o scară care unește Cerul și Pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea.

Romanul Ludmilei Ulițkaia, cea mai importantă scriitoare contemporană de limbă rusă, nu are însă un substrat religios. Pe parcursul unui veac, unul dintre cele mai dramatice din istoria Rusiei, scriitoarea urmărește evoluția a patru generații. Fiecare personaj reprezentativ pentru o generație urcă pe scara istoriei, ajunge în prim-plan. Îi descoperim visurile, iubirile, pasiunile, lupta de fiecare zi cu sine însuși pentru a se autodepăși, ciocnirea cu anumite evenimente istorice. O generație se ridică, ajunge în punctul cel mai înalt pe scara istoriei, își joacă rolul – doar pentru a face loc altei generații. Cu toate acestea, „Scara lui Iakov” nu este în esență nici un roman istoric, ci mai mult o meditație asupra destinului omului, a vremelniciei existenței sale și a nemuririi lui. Însă aceste lucruri pot fi observate mai bine de noi, cititorii, doar privind totul la scară istorică. Iar Ludmila Ulițkaia reușește admirabil să sugereze acest fapt prin construcția romanului său.

Ideea cărții i-a fost inspirată autoarei de o întâmplare autobiografică: viața bunicului ei, pe care l-a văzut o singură dată, într-un scurt popas în drumul spre locul de exil. Scriitoarea precizează că a folosit fragmente reale de scrisori din arhiva familiei și note din dosarul lui Iakov Ulițki din arhiva KGB.

Putem citi „Scara lui Iakov” și ca pe o impresionantă cronică de familie. Nora, o tânără scenografă, mamă singură a unui băiețel abia născut (deși este formal căsătorită) descoperă, după moartea bunicii ei, un cufăr cu scrisori. Uită de el vreme îndelungată, hârtiile sunt spălate de ploi, distruse în parte, însă unele dintre ele, păstrate cu grijă de destinatari care nu mai existau, sunt salvate. Vieți trăite cu pasiune, iubiri, visuri, suferințe și trădări reînvie – singurele mărturii ale unor oameni care au fost.

Ludmila Ulițkaia ne prezintă caleidoscopic fragmente din viețile bunicilor Norei, focusează apoi atenția cititorului asupra destinului acesteia (este personajul pilon, în jurul căruia este construit romanul), iar apoi asistăm la ridicarea lui Iurik, fiul Norei și la nașterea unui nou Iakov – în ziua de naștere a bunicii Marusia, zi venerată o viață întreagă de întâiul Iakov, cel exilat în Siberia.

Nora deschide corespondența păstrată în cufărul de răchită abia în zilele brătrâneții ei, după un veac de când a fost scrisă prima scrisoare. Suntem impresionați de destinul lui Iakov Osețki, bunicul Norei, cel îndrăgostit de muzică și cărți, care și-a iubit atât de mult soția, pe Marusia. Iakov Osețki este însă una dintre multele victime ale istoriei, sortit să-și ducă de la un moment dat viața din lagăr în lagăr, să aibă o căsnicie susținută mai mult prin cărți poștale și să fie despărțit de soția sa de principii – politice. Tonul autoarei nu este însă unul dramatic. La scară istorică, chiar și astfel de situații se acceptă cu seninătate: „Totul se sfârșește cu bine: după happy-end vine moartea. La urmă totul se acceptă: și exterminarea unui popor, și moartea unui singur copil bolnav de leucemie”.

Mai poate rămâne ceva din astfel de existențe, structuri complexe, lumi în sine cu pretenția de individualități? „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”…  Ludmila Ulițkaia nu pare să fie însă de acord cu această cugetare a Ecleziastului. „Dar cine este el, eroul meu principal? Iakov? Marusia? Henrik? Eu? Iurik? Nu, nu! În general, nici una dintre ființele conștiente de existența lor individuală, de nașterea și de moartea lor presupusă și inevitabilă. (…) Personajul meu principal este esența. Purtătoare a tot ce are omul  – măreție, josnicie, cruzime și blândețe, și sete de cunoaștere. Sute de mii de esențe, adunate într-o ordine cunoscută, formează omul, lăcașul vremelnic al tuturor individualităților. Asta e nemurirea. Și tu, omule, alb sau negru, idiot, geniu, pirat din Nigeria, brutar din Paris, transsexual din Rio de Janeiro, rabin bătrân din Bnei-Brak – nu ești decât un adăpost provizoriu…”

Ultimul roman al Ludmilei Ulițkaia tradus în română, „Scara lui Iakov” este o carte scrisă într-un ritm alert și în spiritul marilor clasici ai literaturii ruse. Nu este o carte facilă. Solicită atenția cititorului și puterea sa de concentrare. Prezintă fapte cotidiene dintre cele mai mărunte din viețile personajelor principale, evenimente istorice, pentru ca apoi să se situeze deasupra istoriei, privind destinul omului dintr-o perspectivă metafizică. Ludmila Ulițkaia ne provoacă să privim lucrurile dintr-un nou unghi de înțelegere, însă tonul său nu este unul meditativ, ci ferm, ca și când ne-ar spune: „Omule, să-ți intre bine în cap, tu asta ești!”

Vouă vă place cum scrie Ludmila Ulițkaia? Ce cărți scrise de ea ați citit?